Skip to content

the evergoing third gear

Monday, 2nd May 2016

căile mai mult sau mai puţin ştiute ale vieţii m-au adus în postura de a-mi petrece aproximativ trei ore pe zi cu lizeta, în drum spre şi de la biroul din pipera. corporatristă, cum ar veni, cu program 9 – 18, aproape rupându-mi maşina în hârtoapele de pe şoseaua fabrica de glucoză. ce e şi mai şocant e că, dincolo de oboseala care se acumulează vrând-nevrând, nu mă deranjează treaba asta.

încep să cred în condus ca metodă de terapie (sau, fie, măcar metodă de relaxare). zappat printre posturi de radio, ascultat cd-urile care zăceau în punga din portbagaj de prea mult timp, câte-un pieton simpatic, hoardele de şoferi care habar n-au să conducă dar conduc (argeş şi prahova, la voi mă uit).

sigur, să faci un drum de o jumătate de oră într-o oră şi jumătate e cel puţin mindfucking. mă jur că nu înţeleg cum naiba s-a construit atât în pipera fără ca cineva să se gândească-că da, oamenii vor veni la birou şi cu maşinile. şoseaua fabrica de glucoză e în aceeaşi stare de cel puţin 25 de ani, fără vreo intenţie de trotuar. sunt nişte chinezi pe care îi văd zilnic, cu badge-uri de huawei, care o iau, stoinic, printre maşinile de ora şase care, la rândul lor, încearcă să nu-şi rupă chiar de tot roţile prin hârtoapele pe care nu ai cum să le ocoleşti decât dacă o iei prin gard sau pe contrasens (uneori, nici aşa, le iei cu 5 la oră şi aia e, autozone e oricum aproape). să vedeţi poezie când plouă şi-s bălţi.

***

o secvenţă repetată zilnic: stau în coloană pe o stradă oarecare, să zicem barbu văcărescu. observ că din spate dreapta vine un biciclist, circulând regulamentar. aş vrea să-i fac loc şi dau să mă uit în oglindă înainte să trag de volan – moment în care mă trezesc cu un scuterist/motociclist care vine printre benzile întâi şi a doua. trăi-v-ar vouă lanţurile proaspăt date cu ulei, chiar vreau să vă fac loc să treceţi de mine, bravo vouă că vă lasă genunchii şi v-aţi luat a-ul înainte să pună limita minimă de 24 de ani – eu ce-ar trebui să fac, să-mi pliez maşina?

***

înţelept e să nu haleşti la volan chestii cu susan. că poţi să verşi punga, iar susanul ăla va avea viaţă cel puţin veşnică pe sub scaune, printre scaune, prin cotieră, prin orice buzunar şi buzunăraş prin care ceva susan devenit atomic la o frână bruscă a avut chef s-ajungă. a, şi mă enervează grav fumatul la volan.

***

(c) transp, 2015

(c) transp, 2015

poate să-mi fie rău (într-o anumită limită), să-mi fie somn, să fi avut o zi groaznică. urcă-mă la volan şi-mi revin. poza de mai sus e făcută după vreo două ore de condus cu soarele-n ochi, aveam retinele semi-prăjite, pe autostradă full, dar veneam de la mare şi-n maşină erau nişte prieteni foarte dragi. if anyone is to ask why.

ce mai e pe la mare

Wednesday, 16th March 2016

text de-acum două veri

 

am mers prima dată cu cortul la mare îngrozitor de târziu şi de-abia după ce văzusem la faţă şi spate nişte hoteluri de cinci stele, cât să mă corup (aproape) definitiv la paturi şi noptiere în concediu. nimeni n-a înţeles de ce m-am dus să-mi cumpăr cortul, cu excepţia unui singur om, care mi-a şi dat, de altfel, sacul de dormit. au urmat nişte ieşiri absolut senzaţionale, despre care n-am să povestesc nimic, totuşi, ce se-ntâmplă la vadu rămâne la vadu. cert e că, de-atunci, în fiecare vară există mersul cu cortul la mare. nu mi se pare că există nimic, dar absolut nimic mai mişto pe lumea asta decât să adormi cu zgomot de valuri în urechi, să rămâi fără baterie la telefon, ba poate nici să n-ai semnal, având o mână de oameni lângă tine. the chosen few, cum a zis un prieten.

vara asta pare să fie ratată. mi-am luat în bot complet aiurea nişte nervi şi nişte stress de care chiar n-aveam nevoie. dar, în fine, lamentările nu ajută la de-tocitul lui f9 în outlook, aşa că hai cu cortul în spate şi du-te.

la corbu m-am dus. e mai aproape decât vadu, nu-ţi trebuie permise, nu te trezeşti cu amenda pentru campare ilegală în cap, plaja e imensă şi surprinzător de curată pentru câtă lume e acolo, nu există electricitate, nu există apă curentă. deci perfect. atâta doar că, atunci când mergi cu cortul, e indicat să ai un minimum de zece – douăzeci de metri între al tău şi al vecinului. ca să nu vă călcaţi aiurea pe bătături. dacă nu, în desele momente dintre linişti, o s-auzi “măi copile, iar ai umplut cortul de nisip, tu nu vezi ce faci, iar ai rupt asta, mama ta de copil prost ce eşti, bărbate, tu ce faci, stai şi te uiţi la ăsta cum umple cortul de nisip, vezi că a şi fugit la apa mare între timp, du-te după el, ce stai cu berea aia în mână, altceva nu mai ştii ce să faci, NICOLETAA, STRÂNGE-ŢI JUCĂRIILE ACUM, A-CUM AM ZIS!”.

pe scurt

Thursday, 25th February 2016

from the land of plenty

despre sistemul judiciar românesc: acum vreo câteva zile am primit o hotărâre a curţii de apel bucureşti vis-a-vis de o acţiune intentată la judecătoria de sector acum vreun an şi jumătate (dacă nu chiar doi); în care curtea de apel trebuia să se pronunţe asupra unei competenţe de soluţionare.

pe scurt, fără prea multe detalii tehnico-plictisitoare: judecătoria a zis că nu e competentă să soluţioneze cauza, având în vedere că un capăt de cerere include o sumă mai mare de 500 de lei, aşa că a trimis mai departe la tribunalul bucureşti. care tribunal a avut o reacţie care s-ar putea traduce prin “nu pricep de ce m-am trezit cu speţa asta pe cap, că da, suma o fi mai mare de 500 de lei, dar suma asta e legată de celălalt capăt de cerere, care nu intră în competenţa mea, aşa că dăm şi noi mai departe cu pisica, la curtea de apel”. iar curtea de apel a trimis înapoi la judecătorie.

fără să se judece fondul cauzei. doar competenţa instanţelor judecătoreşti. un fucking an de zile.

ceea ce mi-a adus aminte că, în facultate, făcând oleacă de documentare pentru o lucrare la o materie de ceva drept comparat, m-am apucat să iau la mână o serie de rapoarte MCV (cum ar veni, pe persoană fizică); citindu-le, m-a pocnit în moalele capului senzaţia că cine scria la rapoartele alea nu călcase vreodată în vreo sală de judecată, măcar din postura de observator.
(lăsând la o parte discuţia cu şi despre anticorupţie, despre care poate am să scriu separat cu altă ocazie.) cu toată bunăvoinţa posibilă, e al dracului de greu să reformezi un sistem juridic când ai un corp legislativ atât de ambiguu şi stufos încât e nevoie ca o cauză, de orice natură ar fi ea, să se plimbe prin ţâşpe instanţe înainte ca o hotărâre să fie luată. ba mai mult decât atât, în condiţiile astea problema personalului insuficient de prin instanţe e un catch-22 de toată frumuseţea. forţa fie cu noi.

***

despre drepturi, democraţie şi alţi demoni: încerc să dezvolt o teorie unificată a dreptului de a fi prost pe barba ta în timp ce spui glume proaste, problema e că-n ultima vreme ies destul de rar prin oraş cu preocupări bahice şi chiar şi mai rar se iveşte subiectul în conversaţie. dar toată isteria cu legea anti-fumat, vag neconstituţională (singurul motiv pentru care zic “vag” e pentru că deja s-a pronunţat ccr) şi legea anti-defăimare sunt nişte exemple mi-nu-na-te. asta şi faptul că filosofia politică are un şarm anume în a se complica să explice concepte altfel simple în timp ce se scarpină cu mâna dreaptă la urechea stângă.
mno, lucrez.

winter in prague

Saturday, 2nd January 2016

bullet points traveling.

  • ce are praga special, dincolo de atmosferă? istoria. nu povestea, ci bucăţile conservate. nu există colţ prin centru unde să nu ai la ce clădire să caşti gura (iar mixul de stiluri arhitectonice e senzaţional, nu numai ca varietate, ci şi prin efectul de ansamblu).
  • un cartier evreiesc rămas întreg după război, care datează din secolul XIII, cu şase sinagogi, în care ultima reconstrucţie datează de la începutul secolului XX. kafka! merită pierdută o zi doar aici, sinagoga spaniolă e unul dintre cele mai frumoase monumente din praga, după mine. (există plăcuţe care informează trecătorii asupra interdicţiei de a bea alcool pe stradă în zonă, îmi pare rău că nu am făcut poză la treaba asta).

  • librăriile. în piaţa wenceslas există cel puţin cinci librării mari, cam cât cărtureşti verona de mari, în care partea de cadouri şi jucării e insignifiantă faţă de cea ce carte. traduceri foarte recente, preţuri bune, plus scriitorii cehi care publică în draci, judecând după rafturile pline – iar cehii cumpără cărţi. nu multe, plecau cu câte una-două, dar o librărie în care găseşti oameni la opt dimineaţa într-o zi de luni e priceless. din pricina asta (şi nu numai) e mişto de stat la ramada city centre, că dacă greşeşti uşa intri într-o librărie.
  • că tot veni vorba de piaţa wenceslas – dacă vă nimeriţi prin zonă, intraţi în pasajul lucerna. you can thank me later.

  • mâncarea. mâncare de bere – părea absolut imposibil, dar am găsit un fel de mâncare care mi s-a părut un pic (dar doar un pic) prea sărat, nişte cârnaţi, că doar ce altceva. şi mâncare de oameni care-s vecini cu nemţii. cel mai dietetic (vorba vine) fel a fost ăsta, cu pui şi vită:

  • mai au şi clădiri care nu-s renovate, dar la cum arată oraşul sunt convinsă că e doar o chestiune de timp până când vor rezolva şi problema asta. în rest, mai toate arată extraordinar de bine, nu pur arhitectonic ci ca întreţinere, că-mi imaginez că o clădire albă nu rămâne albă în veci pururi.
  • dacă vreţi să aflaţi cum staţi cu agorafobia, puteţi merge la turnul cu ceas sâmbătă seară, la ora 9, venind dinspre podul carol.
  • târgul de crăciun de lângă turnul cu ceas e drăguţ (nu-s mare fană de târguri şi pieţe, toată moşmondeala şi frecangeala aia generalizată mă enervează), dar acolo se găsesc cele mai mişto globuri de crăciun, globuri de sticlă făcute şi pictate, ca alea vechi de treizeci-patruzeci de ani care au apucat vârsta asta în bradul de la părinţi.

  • ce n-am apucat să văd, dar pentru care am să mă întorc: muzeul benzilor desenate, muzeul comunismului, castelul praghez, poate şi o excursie la karlovy vary. mai intenţionam să mă duc la fabrica staropramen, dar review-urile de pe trip advisor nu sunt foarte încurajatoare, aşa că am preferat sfânta plimbare fără scop, prin ploaie, în urma căreia am nimerit pe strada cu magazine de lux din cartierul evreiesc.
  • praga e un oraş prietenos cu animalele, ai voie cu câinele în aproape orice restaurant şi în transportul public. ca bonus, am văzut şi doi lupi cehoslovaci, sunt mai frumoşi decât în poze, foarte, foarte simpatici.
  • m-a distrat teribil vocea care anunţă staţiile de metrou, zici că mai are puţin şi iese din difuzoare ca să-ţi tragă o mamă de bătaie că nu ştii că urmează “stanice metra Malostranská”, unde Malostranská nu se citeşte cum se scrie.
  • pe post de sfat: căscaţi gura la detalii. exemple:

This slideshow requires JavaScript.

***

tradiţionalul “i’ll be back!”:

#colectiv

Monday, 2nd November 2015

n-are absolut nici un sens. toţi cei pe care i-am cunoscut, toţi cei pe care nu i-am cunoscut. uneori, un “nu e de găsit” urmat de “nu mai e”. neputinţa surdă. sâmbătă seară, într-o mare de feţe înlăcrimate privind în gol, schimonosite de frig, durere, disperare. oamenii care nu au fost vineri în colectiv din pură întâmplare. groaza aia cu care m-am apucat să trimit sms-uri.

nu e degeaba. sper.

probably the best sunset in the world

Sunday, 18th October 2015
Οία, Σαντορίνη

Οία, Σαντορίνη. Taken with LG G4

prima dată am ajuns în santorini acum vreo 11 ani, cu un vapor luat din creta. şi santorini a fost locul unde am căzut în cap definitiv după grecia, nu creta. să ne-nţelegem, creta e absolut minunată, dar îi lipseşte un ceva, habar n-am ce, pe care doar în santorini şi-n lefkada l-am mai întâlnit, chiar şi din fuga calului, aşa cum eşti când vii în santorini pentru câteva ore. probabil combinaţia de atmosferă, peisaje, vibe, habar n-am ce e şi cum să explic.
când apuci să stai câte o zi în fiecare, pyrgos, fira, firostefani, imerovigli şi oia sunt, laolaltă, manuale de arhitectură cicladică (simplicity is beauty, remember?), sumă a străduţelor pe care nu le nimereşti şi pe care încap doar doi oameni, plus faptul că e extraordinar de simplu să te pierzi.

iar oia (se citeşte “iia”, a propos) e perla. aici sunt făcute pozele arhicunoscute cu santorini – biserica cu trei cupole albastre, cele trei mori de vânt. şi apusul, care e un spectacol. e singurul loc unde se aplaudă când soarele intră în mare*, da, e atât de mişto. există o serie de terase şi restaurante de unde se poate vedea, dar cred că cel mai mişto e ori de pe stradă, ori de la cetatea veneţiană – în ambele cazuri vederea e la morile de vânt şi trebuie să-ţi ocupi locul cu nişte ore bune înainte.

breathtaking. şi mă mai duc, când m-oi întoarce.

yannis spathas – endless voyage

*later edit: singurul loc din santorini, as in nişte sute bune de turişti, dacă nu chiar mii, se adună să urmărească apusul, inclusiv din mijlocul străzii (unde “mijlocul străzii” înseamnă că uneori n-ai loc să te plimbi de ei. pentru că da, mi s-a adus aminte că mai există şi alte locuri pe alte insule, în zdrobitoarea majoritate taverne cu belvedere.

Ambivalenţe

Friday, 16th October 2015
Χώρα, Ίος

Χώρα, Ίος

 

Aproape sincronicităţi, aproape alegeri, aproape opţiuni. E unde sunt acum; în mod normal, m-aş aşeza sub leandru, cu spatele la scări, cu un pahar de …ceva, dar norocul e că normalul ăsta mai şi evoluează.

***

Ios nu e tocmai o insulă populară. Se ajunge în o oră – oră şi ceva cu vaporul din Santorini şi e o combinaţie fericită de plaje mari şi arhitectură cicladică. Foarte puţini turişti la sfârşit de septembrie, ceea ce e un mare plus. Merită să te pierzi pe străduţele din Chora câteva ore, cu toate şansele de a te saluta cu localnicii care împrospătează stratul de vopsea albă de pe străzi. Şi-apoi, merită să stai cu ochii în patru pe oriunde ai trece – aproape totul e un cadru care aşteaptă să fie tras. (Mai durează până developez filmele.)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,212 other followers