Skip to content

animale?

Thursday, 7th May 2015

am motan şi câine, motanul are treisprezece ani, câinele nouă. amândoi cu ochi albaştri, amândoi cu nişte personalităţi de-ţi stă mintea când îi vezi. habar n-am care e momentul în care ei s-au umanizat sau în care eu m-am motanificat, cert e că, de la un punct încolo, conversaţiile cu motancea bat orice altceva.

şi-apoi sunt serile când vii acasă grăbit, te aşezi pe balcon fără să mai vezi stânga-dreapta. şi motancea vine, dă târcoale, se uită la tine, te studiază, pleacă şi se-ntoarce, se mai uită oleacă. într-un final, îşi pierde răbdarea şi te bate uşor cu lăbuţa pe mână a “hei, ce faci, sunt aici”. şi-l iei în braţe, şi el îşi încolăceşte lăbuţele în jurul gâtului tău şi-şi pune capul pe umăr.

atât.

Hello there. #cat #instacat #blue #moustache

A photo posted by Anca Sandu (@ancasandu) on

On Genocides and Classifications

Monday, 27th April 2015

Just a little non-academic rant

The context is not that complicated, actually. Or is it. This year marks the 100th anniversary of the Armenian genocide. Genocides have always been an incredibly soft spot for politics, be it international or domestic, not only because of the complexity of each and every single one, but also because the concept of “genocide” itself is rather a frail political construct whose definition was modified on political reasons more often than not. Poor Lemkin. (I’d insert a footnote here, I swear.) Now, the Armenian case has longly been underlobbied, and the Turkish state definitely has some very important contributions to it. I’m not saying we’re talking about some national identities formed on wiping out any kind of minorities (another footnote almost avoided); it’s just that moving the date of Gallipoli commemorations to coincide with the Armenian genocide centenary is an abject, penurious thing to do.

But this year the Armenian diaspora emerged from wherever it was hiding, and produced a righteous comeback: Pope Francis pronouncing the g-word and causing some chills in Ankara, Obama being criticised for not saying the g-word, and a lot of press coverage.

This is where anger got me. Washington Post published some days ago an article featuring other “massacres” ignored. The title: “It wasn’t just the Armenians: The other 20th century massacres we ignore“. Hmm. Mkay. A fragment:

“[…] In fact, what happens far more often is that the difficult parts of history often are forgotten or ignored. The 20th century was bloody and violent, and while some horrors are at least relatively well-known – the Holocaust or the genocides in Rwanda and Cambodia, for example – others have become mere footnotes in history.

So, in honor of the 100th anniversary of the Armenian killings, here are some of the lesser-known massacres of the 20th century, many of which are considered genocides, too.”

Huh. Okay, this might be just an unhappy way of formulating a phrase. But this kind of argument has somehow started to reach the surface in much more various contexts, “deaths occured in the 1989 Revolution versus Mineriade” being a notable one. This is where I start to have a problem, and a question. Since when classifying piles of dead people – at a macro level – has become such a trendy endeavour? Since when have some piles become more important than others?

Indeed, death has a value equal to the memory of the lost one(s). The more we cherish their memory, the more we’ll take care of it. At the end of the day, cemeteries are probably the perfect metaphor: graves are esentially the same, a hole digged in the ground. What lies above them is the social construct of memory. And, following this argumentation line, differences in how we remember and commemorate atrocities are righteous. But there’s a huge “but” in here. Namely, how you put it. I don’t know, I probably am a bit too sensitive when it comes to semantics, but – according to where someone stands – not all tragedies are the same (brilliant article on this here).

Accounts of genocides will always be subjected to emotion; a most important part of memory is oblivion. Forgetting is not right or wrong, but part of one’s counsciousness. Can we get over it?

ce mai e pe interneţ

Wednesday, 4th March 2015

observ, în ultima vreme, că-s mulţi oameni (din diverse poziţii, ori directori de creaţie sau de client service, că m-am tot învârtit prin zona asta, ori hr-i de prin corporaţii) care se plâng că vai! doamne, nu mai găsesc tineri competenţi pe care să-i angajeze. prin “competenţi” înţelegându-se un nivel decent de cultură generală, cu gramatica la locul ei, cei câţiva ani de acasă. pentru că tinerii din ziua de azi sunt nişte lepre care se visează direct manageri, nu prea au chef să muncească şi, în general, nu ştiu nimic, fiindcă învăţământul e-n cap. “nu mai găsim, nu mai vin la interviuri”. ergo, nu mai sunt.

of. păi normal că nu mai vin la interviuri. atunci când erau în ţară, nu se uita nici dracu’ la ei.

să explic: luăm o clasă de liceu de 25 de oameni, dintre care cel puţin jumătate se gândesc serios să plece la studii (adică de tot) în străinătate. tot aproximativ jumătate din ăştia 25, cât timp sunt în liceu, îşi caută modalităţi de a căpăta experienţă şi de a-şi câştiga banii de buzunar. şi, spre tragedia tuturor, rămân la stadiul de căutări. desigur, cu acele excepţii care se folosesc de network-urile părinţilor (pentru că “relaţii” bate rău de tot înspre “pile” şi nu e neapărat o perspectivă corectă de a privi problema). şi, din căutare-n căutare, ajung la terminalul de plecări de la otopeni.

mi-aş dori mult să nu mai aud veşnica replică “a, păi în liceu să se facă voluntariate, că şi-aşa nu e vârsta potrivită de angajare”. ei, na. unu la mână, voluntariatele şi experienţa de muncă din ong-uri sau asociaţii studenţeşti n-au nici cea mai vagă legătură cu ce se-ntâmplă când munceşti de-adevăratelea, cu salariu, program fix şi acte (cough-cough); doi la mână, e uşor să te plângi că nu-s oameni formaţi, dar al dracului de greu să pui mâna să te duci prin licee şi să vezi care mai e atmosfera pe acolo. în 2012, samsung era singura companie (de care ştiu eu, dar mă îndoiesc că am ratat ceva pe tema asta) care oferea stagii de internship la nivelul ăsta de vârstă, a propos.

***

dezbatere isterică zilele astea despre religia-n şcoli. experienţa personală nu-i deloc reprezentativă, în doisprezece ani de studiat religie am avut tot soiul de profesori, de la tipa-tânără-şi-foarte-cumsecade-brusc-acrită-când-avea-probleme-în-familie, la un tip foarte nonconformist căruia tocmai îi născuse nevasta (deci era crunt de nedormit) şi care a ţinut cea mai mişto oră de educaţie sexuală din câte am văzut, pentru că ţinea ca noi să alegem subiectele de discuţie (clasa a VI-a, dacă mai ţin minte bine), la tipa nebună care susţinea că ozn-urile sunt lucrătura ghiavolului, ca şi telefoanele mobile, la tipul care a vorbit despre mai toate religiile (dar ortodoxismul era the ultimate shit, oricum o lua). dar, dar, nimeni niciodată nu m-a obligat să mă ridic în picioare şi să zic vreo rugăciune la început de oră, chestie care e totuşi destul de importantă.
altfel, cam tot ce-aş fi vrut să zic pe tema asta a zis deja vasile, luaţ de citiţ.

tot în ordinea asta de idei, am două întrebări pline de afurisenie:
1. cât a costat spotul de promovare cu connect-r (conectăr?), liana stanciu (formator de opinie, nu glumă), sofia vicoveanca etc? s-au plătit taxe pe banii ăştia? endorserii au primit fee-uri pentru prestaţia lor? bani negri, bani spălaţi? aşa, de curiozitate.
2. când facem, fraţilor, o campanie pro-plata taxelor de către bor? măcar tva, dacă nu şi restul impozitelor. sunt nişte hoţi ordinari, de ultimă speţă, îndrăznesc să spun că-chiar mai tupeişti decât udrea, cocoş et co., nişte lipitori ale bugetului de stat care reuşesc să construiască ceva mai hidos decât palatul parlamentului (felicitări pentru performanţă, ce-i drept) şi, cu toate astea, nu li se-ntâmplă nimic. nu tu fisc, nu tu dna, nu tu nimic.

dar na, cu blestemele prin rugăciuni stăm al dracului de bine. sic.

didn’t drive yesterday

Wednesday, 31st December 2014

while there’s a moon over bourbon street.

când tragi ca nebunul, într-o hârşâială absolut cretină şi fără sens, fără vreo linie de finish. prea puţin sport, prea puţin albastru, prea puţin condus de cursă lungă, prea puţine cărţi sau hărţi. aproape că m-am reapucat de băut cafea.
grounds for divorce. aia e, unii oameni pleacă, alţii vin. but maybe we’ll be drinking with the seldom seen kid.
mike oldfield a scos un album nou anul ăsta. cumva, am senzaţia că s-a-ntors la perioada maggie reilly, ceea ce nu-i neapărat rău. aş recunoaşte chitara aia oriunde şi oricum. şi l-am iertat pentru şlapii ăia din clipul de la “sailing”, o fi şi el om. nu pare.
the fall of leviathan. the devil in i. with a touch of dream theater live. a, şi ralf illenberger.

la drept vorbind, anul ăsta n-am prea stat cu mine. entre dos aguas.

madrugada – strange colour blue

*will update with some sea photo.

skiathos. oraşul

Wednesday, 10th December 2014

“căci iată că se vedea marea, iar dincolo de mare era lumea.”
skiathos, 35 mm.

pozele astea trebuiau făcute în portul vechi, seara, când e aproape un bourbon street. cândva, când o să car trepiedul cu mine şi-o să am oareşce obiective şi-un exponometru. între timp, străduţele din skiathos, ziua.

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος. magazinul ăsta, aquarius, e cu pielărie şi tot soiul de chestii de făcut cadouri. sau nu. foarte drăguţ.

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος

Σκιάθος. Qui tacet, consentit – un grafitti pe un zid al şcolii.

ralf illenberger – horizons II
(link, pentru cine doreşte.)

bloc notes despre prezidenţiale 2014

Sunday, 16th November 2014

la începutul anului, când a început de fapt campania, mi-am jurat că n-o să zic nimic. la dezbateri nu m-am mai putut abţine, era fantastic, la momentul “găinile în curtea acl“, iniţial m-a buşit râsul, după care m-au lăsat nervii. de-asta scriu. fără pretenţie de analiză, de exhaustivitate, sunt doar nişte lucruri de care aş vrea să-mi aduc aminte la următoarele alegeri, fie ele parlamentare sau prezidenţiale.

– înainte de toate, pentru o infuzie de realitate, azi am fost undeva în domneşti, unde asfaltul e o noţiune relativă, la doar douăzeci de minute de centură. o să fie bine peste mulţi ani. nu acum, nu peste cinci.

– cum am zis şi pe twitter, la turul I: e fantastic cum lumea începe să iasă la vot de-abia când ajunge cuţitul la os. desigur, e cool să-ţi postezi pe facebook buletinul cu autocolantul “votat” pe spate, dar nimeni nu merită mângâieri pe creştet pentru asta. de altfel, n-am înţeles în vecii vecilor de ce plăteşti taxe şi impozite, dar refuzi să votezi. şi, mai ales, unde aţi fost până acum?
nu-i bai, mai bine mai târziu decât niciodată.

– două vorbe despre comunicarea de campanie:

  • iohannis – dezastruos (sau poate că mă aşteptam eu la mult mai mult de la echipa lui de campanie); un concept slab, extrem de exploatabil (că ponta n-a ştiut cum s-o facă, deşi putea, e altă discuţie); extrem de inadecvat ca prezenţă scenică la tv (observabil în toate interviurile tv + dezbateri), cu mici sclipiri; a ratat nişte ocazii importante de silver bullet, pentru că a exploatat probabil nici un sfert din minusurile lui ponta (i-a luat o dezbatere şi jumătate să scoată lista de membri ai psd cercetaţi penal). de notat replica “decât să fiu mârlan, mai bine pierd”, în ultima conferinţă de presă – spune multe despre mentalitatea lui. dar luptele nu-s despre bun-simţ, nu în politica asta.
  • ponta – nu m-apuc să dau cu epitete, că mai termin mâine. aş zice doar că a fost o campanie adecvată la personaj, la scop, la context. cu un avantaj evident în ceea ce proveşte dibăcia în replici faţă de iohannis. a făcut nişte greşeli mari de tactică în dezbateri, dar au rămas netaxate – deci, aş zice, aproape ca şi cum nu le-a făcut. un plus pentru pregătirea dezbaterilor faţă de iohannis. pun aici măgăria cu găinile aruncate în curtea acl-ului, cu menţiunea că aş fi vrut să fiu de faţă în momentul în care le-a venit ideea + lipsa de reacţie a asociaţiilor pentru protecţia animalelor. nu tot ce zboară mai şi latră, dar asta e altă discuţie.
  • şi ponta, şi iohannis au împrumutat ceva din băsescu. moştenirea politică a jucătorului o să ne tot bântuie destulă vreme de-acum încolo; cam cum bântuie mineriadele, în fiecare iunie, prin jurnalele de ştiri.
  • macovei – mi se pare interesant ce-a făcut, mai ales din perspectiva targetului pe care l-a mişcat. în timpul pe care (nu) l-a avut la dispoziţie, cu resursele financiare pe care (nu) le-a avut la dispoziţie, remarcabil, chiar. de notat şi din perspectiva procentului de oameni care stă pe facebook. păcat de inconsistenţa programului. dar aici poate e şi subiectivismul meu, fiindcă nu cred în dna ca un mesia al politicii româneşti.
  • dezabterile: prima, cu rareş bogdan (despre el a fost prima dezbatere, orice mi-aţi spune) – un dezastru ambulant. incapabil să-i stăpânească pe vreunul dintre candidaţi, format …ciudat (doamnele care au pus întrebări – of, of; lavinia şandru – sfinte cristoase, fiinţa asta e realizator tv!), ponta agitat, iohannis cu perplexitate ca unică reacţie la ce se-ntâmpla în studio. a doua, cu o mădălina puşcalău ca moderator absolut banal, dar decent (când rareş bogdan e ştacheta, e destul de greu s-o dai în bară). cronometru folosit, reguli explicate de la bun început, ordine în răspunsuri şi replici, păcat de întrebările tip “ce aţi simţit în timpul accidentului”. ponta mai calm, mai stăpânit, cu destule erori în discurs netaxate de iohannis, iohannis mai pregătit, mai cu replicile la el (deşi a ratat o ocazie mare la întrebările de final, recuperată pe jumătate cu replica “I-a prostit oare Băsescu pe români când v-a pus prim-ministru”.)

– s-au ratat multe teme de discuţie în campania asta. cea mai importantă ar fi chiar atribuţiile preşedintelui, dar na, bine şi-aşa.

– simt deja o urmă oarecare de regret pentru băsescu, vizibilă în timpul dezbaterilor, când unii îşi mai aduceau aminte de show-ul pe atunci plictisitor de la băsescu – geoană, din 2009.

– mai sunt vreo trei ore şi ceva până la închiderea urnelor; oricare ar fi rezultatul, tind să cred c-o să iasă cu scandal. de remarcat prezenţa uriaşă faţă de primul tur, mai ales în diaspora. mă rog, mă repet cumva, dar apreciez enorm interesul faţă de politică reactivat de vreun an încoace.

– mi se par foarte periculoase şi anti-democratice (ca să nu zic direct fascistoide) opiniile de genul “votul meu e mai important decât al ăluia de la ţară/decât al ăluia din diaspora/decât al ăluia care altă opţiune faţă de mine”. a fost plin între cele două tururi de maxime de genul ăsta. concluzia mea e că democraţia românească arată exact, dar exact ca noi.

– tot în ideea asta, e de ţinut minte un mini-sondaj (vorba vine) făcut pe facebook de prietenul muntele, care punea o întrebare: dacă în turul II ar ajunge ponta şi vadim, tu cu cine ai vota? răspunsul covârşitor a fost vadim, cu argumentul “ar fi mai uşor de dat jos”. chestie la care eu nu prea ştiu cum să reacţionez; desigur că teribilismul de pe facebook e un factor foarte important de luat în calcul, dar am discutat în privat cu unii dintre oamenii care răspunseseră că vadim, păreau destul de convinşi. sau, fie, ştiu cum să reacţionez: le respect opţiunea, desigur, atâta doar că fiecare vadim din ăsta pe limba lui piere. adică, pardon, cu xanax şi extraveral. cam atât de mare e ura, ura pură, faţă de ponta; cam atât s-a înţeles din mijloacele democratice de folosit împotriva unui preşedinte. dacă (virgulă) cumva mă mai întrebam de ce.

– în ultima vreme, mi s-a aprins beculeţul votului obligatoriu în cap, cu o opţiune de “none of the above”. o soluţie pentru votul nul, o soluţie pentru absenteism, ar dispărea aura de ilegitimitate a unei clase politice care trece prin alegeri cu mai puţin de 50% prezenţă la vot, ar dispărea şi ifosele cetăţeanului de rând, care comentează de pe margine, ba chiar ar fi mai eficient decât un recensământ. după ce s-a-ntâmplat în diaspora în ambele tururi, aproape că-mi vine să-mi cer scuze pentru idealism, am uitat că lumea de afară nu e aia descrisă de arend lijphart, ba chiar nici cea din linz & stepan, de australia nu mai zic.

– oricine ar câştiga, o să fie prăpăd prin vame, aşa-i? ori se-ntoarce diaspora val-vârtej, ori pleacă toată lumea din ţară. hăhă, ce-am mai râs la poanta asta (sic).

– the honeymoon effect. o să dureze puţin, foarte puţin.

forţa fie cu noi.

Ridicările de maşini – mic ghid practic

Wednesday, 12th November 2014

Boondock Saints cu maşini. 

În superbul sector 6, problema locurilor de parcare devine din ce în ce urâtă. Numărul maşinilor tot creşte, locurile de parcare care apar sunt infinit mai puţine decât ar fi măcar suficient. E absolut fabulos că pe blogul Primăriei Sectorului 6 (da, au timp de aşa ceva) se scrie despre echipele complexe care eliberează trei locuri, însă pe strada Sibiu, de exemplu, tocmai se reconfigurează marcajele şi semnele pentru parcare – evident, mai dispar nişte locuri.

Ce e de reţinut e că ridicarea maşinilor este în responsabilitatea poliţiei locale, cel puţin pentru sectorul 6 – ei colaborează direct cu Ilcor, firma de ridicări, la ei faci plângere când îţi găseşti locul ocupat, ei dau amenzile în baza unei hotărâri a consiliului local (nu ştiu care, mie încă nu mi-a venit procesul verbal).

Partea I. Cum nu mi-am mai găsit maşina în faţa blocului

Era o dimineaţă senină de 22 iulie, când fraiera de mine iese din bloc …şi pauză de hiperventilaţie: ia-ţi maşina de unde nu-i. În locul unde-o lăsasem, era ceva argintiu, nu roşu, de o altă marcă decât Citroen, cu un alt număr de înmatriculare. Panică totală, pun mâna pe telefon cu ultimul licăr de speranţă, “Ai făcut vreo glumă proastă şi mi-ai mutat maşina? Sau mi-au furat-o?” Replica, pe un ton al cunoscătorului păţit: “Hăhă, cel mai probabil ţi-au ridicat-o. Du-te la secţie şi verifică”. Vorba ceea, nasol moment, mişto colivă.

Mbun. O mică paranteză, sentimentul de a nu-ţi mai găsi maşina unde ai lăsat-o e absolut cretin. Am trecut prin toate fazele, de la “Băi, poate-s eu tută şi n-am lăsat-o aici!!?” la “Cretinii, cum dracu’ să fure, mă, maşina, ‘tu-le muma de idioţi etc”. Drept urmare, de atunci am rămas cu întrebarea-reflex “Da’ ce fac dacă nu-mi găsesc maşina unde-am parcat-o?”, de-am ajuns să ştiu la orice oră în ce sector sunt. Închidem paranteza.

Mă duc la secţie, doamna de acolo îmi dă numărul de la dispeceratul de ridicări (dau numere de telefon şi alte informaţii mai jos), sun la ăia, îmi răspunde un dom’ poliţist foarte plictisit de viaţă, “Da, domnişoară, maşina dumneavoastră de-abia ce-a ajuns la noi. V-aşteptăm s-o luaţi. Vă costă 678 de lei”. Adică, în traducere liberă, tocmai v-am dat ue, luaţi şi-un şerveţel, vă rog, şi haideţi cu banii. Între timp, vorbesc cu proprietarul de drept al maşinii, să-l anunţ c-o să-i ajungă o scrisorică în care o să fie întrebat cine conducea maşina la momentul respectiv, etc-uri de genul “Da’ ai suficienţi bani pe un singur card să plăteşti acolo?”, evident că n-aveam, ce mai, circ în toată regula. Şi fireşte că, între timp, începuseră că curgă mailurile de la muncă.

Ajung la dracu’ cu cărţi, strada Mânăstirea Văratec 14, biata Lizeta (c-aşa am ajuns s-o alint) stătea singură-cuc în mijlocul spaţiului de depozitare. La intrare, era în toi o partidă de table, întreruptă cu brutalitate de vijelia-mi. În sediu se intră singur, nu te lasă cu însoţitor. Mă duc cu talon şi acte, mă trece un agent la catastif – adică într-un caiet cartonat de mate (am refuzat să semnez în catastif, habar n-am dacă am făcut bine au ba) -, mă anunţă c-o să primesc procesul verbal acasă, prin poştă, mă duc şi decartez banii (m-a durut când am tastat pin-ul – şi da, se poate plăti cu cardul), ies de-acolo, mă conduce un nene la maşină, mi-o desigiliează, avea şi-o zgârietură pe care n-o ştiam, el a negat feroce, în fine, eu nu am mai avut răbdare să mai stau şi-am plecat naibii de-acolo.

Încă n-am primit procesul verbal. De ce cred eu că nu l-am primit? Pentru că ai nevoie de proces verbal + dispoziţia de ridicare + chitanţă Ilcor ca să poţi contesta dispoziţia în instanţă. Având în vedere că au trecut 60 de zile, plata amenzii se prescrie oricum. Trebuie să mă duc la secţia de poliţie, să le cer procesul verbal şi să mă duc să mă distrez oleacă la proces.

Partea II. Ce se-ntâmplă când nu-ţi laşi numărul de telefon în parbriz

Acum, cu oamenii care vin şi parchează pe locul plătit la ADP Sector 6: nu ştiu şi nici nu mă interesează foarte mult ce se-ntâmplă cât sunt eu plecată cu maşina de-acasă. Înţeleg perfect că situaţia e dificilă din punctul ăsta de vedere, nu o dată le-a fost ridicată maşina prietenilor care s-au aventurat până la mine la ţară, în Drumul Taberei. Nu am ca hobby sunatul la poliţie şi nu-s absurdă din punctul ăsta de vedere, că ştiu cum e. Dar vreau ca atunci când ajung acasă, fie că e 12:30 noaptea, fie că e 7 dimineaţa, fie că e 5 după-amiaza, să am locul liber, în virtutea contractului şi-a banilor plătiţi cu sfinţenie, la zi. Asta presupune ca omul care a decis să-şi lase maşina acolo (deşi parcarea e marcată şi semnalizată ca fiind de reşedinţă şi cu locuri închiriate la ADP) să-şi lase un număr în geam. E atât de simplu. Oleacă de bun-simţ, puţină înţelegere şi cu asta muţi lumea din loc, îţi faci cunoştinţe noi şi, dacă ai atitudinea potrivită, afli şi nişte insight-uri pe temă (aşa am aflat unde anume să-mi las maşina pe diverse străzi, Şcoala Floreasca fiind cel mai ilustru exemplu).

Dacă nu-ţi laşi numărul, o să sun la Poliţia Locală. Nu am altă soluţie – de multe ori, la 12:30 noaptea nu mai găsesc locuri libere în zonă, iar să-mi pliez maşina nu e soluţie, că nu mai am Tico. Din ce văd, maşinile înmatriculate în provincie sunt cele parcate aiurea. Aia e, există consecinţe.
Procedura e în felul următor: se sună la Poliţia Locală, care preia sesizarea şi trimite un echipaj. Poliţiştii sunt extrem de amabili şi se mişcă foarte rapid, verifică maşina şi domiciliul proprietarului, după care îi scriu amenda şi îi lasă înştiinţarea în parbriz. În funcţie de ora la care se întâmplă asta, pot sau nu să cheme şi platforma de ridicări – dar întotdeauna te vor sfătui să rezolvi situaţia cât mai amiabil posibil pentru toată lumea.
Ca să vorbim de cazul concret de azi: noaptea, la 12:30, am sunat la locală sector 6, au venit, au constatat. Dimineaţă, la nouă fără ceva, nu aveam locul eliberat, am plecat, m-am întors, tot nu plecase. Am sunat la poliţie, am cerut să vină cu platforma, am aşteptat o oră şi unsprezece minute (pe ceas), au venit şi-au constatat. Când au apărut platformele pe stradă bineînţeles că s-a strâns lumea ca la urs, bineînţeles c-a apărut şi idiotul, arogant şi vag nedumerit. Din nou, chestie de atitudine, dar nu mai comentez pe tema asta. Ce contează e că totuşi mecanismul funcţionează.

Morala: 1. Trust your karma, hîhî; 2. Numărul de telefon în parbriz e sfânt. Ca şi bunul-simţ.

Informaţii utile

Poliţia Locală Sector 6: 021 9546
Poliţia Locală Sector 6, ridicări auto: 0372 753 005
Documente necesare la reclamaţia pentru loc de parcare ocupat: copie a contractului + copie a chitanţei  + copie a buletinului celui care a încheiat contractul + o cerere în care se solicită eliberarea locului de parcare, dictată de poliţist pe loc.
Tarifele la ridicare:

– ridicare auto: 210 lei
– transport auto: 168 lei
– depozitare auto/zi: 168 lei

Un blog despre ridicările auto din Bucureşti cu informaţii despre contestaţii etc., click aici.

În loc de concluzie

Există discuţia asta, dacă ridicarea autoturismelor e sau nu abuzivă, dacă e furt sau nu etc. Ca de fiecare dată, depinde de context. Dacă e vorba de blocat intrări/ieşiri, linii de tramvai, garaje, locuri plătite, aş zice că e perfect legitimă. Dacă e vorba de zone aglomerate, în care literalmente nu ai unde să-ţi laşi maşina pe o rază de un kilometru, atunci nu mi se mai pare aşa ok, mai ales în condiţiile în care în continuare se poate bloca roata, ca măsură de avertisment, să-i zicem; sau se poate aplica doar amenda pentru staţionare în locuri interzise – dar nimeni n-ar mai scoate profit din asta.
Dacă e furt e discutabil. Pe de-o parte, ar fi de folos tuturor dacă ar putea să dea de proprietarul maşinii înainte ca ea să fie ridicată (telefon, bătut la uşă) sau de numărul de contact al firmei pe care e trecută – dar ar dura de cel puţin trei ori mai mult.

Şi mai cred că, pentru a respecta nişte reguli, ar trebui să existe un cadru construit pentru asta, nişte posibilităţi concrete de a evita situaţiile ilegale. Adică locuri de parcare. Eventual la metrou.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,769 other followers