Skip to content

marea neagră în (aproape) alb şi negru

Wednesday, 5th August 2015

e, cred, printre primele dăţi când îmi iau canon-ul pe film la mine, dar ajung la destinaţie şi nici nu îl scot din valiză. dar a fost mişto, mai ales că ploaia la mare te trimite pe coclauri, la vizitat diverse. başca faptul că, uneori, o cameră de hotel ieftină şi pe care n-ai văzut-o înainte în poze poate să fie mai bună decât multe hoteluri greceşti de destule stele. (da, grecii n-au hoteluri ok. da’ nici nu le trebuie.)

scoici, ploaie, stânci, marea neagră, nişte valuri, cozonacii. ahem.

 

Midnight white. #nofilter

A photo posted by Anca Sandu (@ancasandu) on

 

black-sea

 

Some kind of epiphany. #bulgaria #seaside #blacksea

A photo posted by Anca Sandu (@ancasandu) on

 

black-sea-2

nu mai cotropiţ

Monday, 27th July 2015

în zilele astea moderne şi pur globalizate ale lui facebook-twitter-instagram, e foarte complicat ca locurile mişto, unde mişto înseamnă pustiu, necotropit de puterea civilizaţională şi reptiliană (doamne-iartă-mă) a omului aruncător de gunoaie şi aducător de maşină cu casetofon-cd şi manele, deci cum ziceam, e complicat ca locurile astea să rămână mişto. zece share-uri pe facebook ale vreunor influensări şi gata, s-a terminat cu povestea. de ce zic chestia asta – au început s-apară diverse articolaşe cu plaje uşor accesibile din bulgaria.
e o minciună tot ce se scrie pe acolo, sunt absolut oribile, nu vă duceţi. serios. e horror.
(dacă totuşi vă duceţi, lăsaţi nesimţirile la graniţă, se recuperează la întoarcere.)

în apărarea mea, pe vremea când puneam eu poze onlain, adică acu’ vreo patru-cinci ani, 1. nu era toată lumea pe facebook, două likeuri era ceva imens, 2. deja începuseră să umble q7-uri pe plaja de la corbu. la propriu, n-am să uit în veci amin dimineaţa aia, să tot fi fost vreo şapte când am dat să deschid fermoarul de la cort şi la doi metri în faţă trecea în trombă un gherţoi din ăsta, cât să nu se afunde în nisip.

şi da, mi-e îngrozitor de dor de pus cortul noaptea, pe vânt, cu nisip (cel puţin) în ochi, fără frontala uitată acasă, cu o legiune de ţânţari în cârcă.

***

în plus, o obsesie. suficient de obsesie încât să deschidă al enşpelea volum al arhicunoscutei compilaţii “de condus”, de care nimeni care-a fost la mine-n maşină n-a scăpat.

grow up

Tuesday, 14th July 2015

adulţenia e o chestie foarte mişto, mai puţin când ai de-a face cu anaf-ul. asta aşa, ca o introducere foarte bruscă pentru licenţa mea, documentată şi scrisă în vreun an şi jumătate spre doi, la care mi-a plăcut enorm să lucrez şi despre care cred c-ar fi păcat să rămână la mine-n leptopiseţ şi-ntr-o arhivă. născută de la articolul ăsta, a propos.

ăsta e link-ul: Israel and the Politics of Fear. fără pretenţii de exhaustivitate, fără să fie vreo scuză sau vreo justificare pentru subiect în sine. (s-ar putea să mai existe typo-uri, deşi am citit-o de mi s-a acrit.)
i’m a big fan of double-edge subjects, ideas, and debates for the sake of debates. pentru că, în cele mai multe cazuri, teoriile noi sunt valoroase nu pentru că reinventează roata, ci pentru că îţi oferă o altă perspectivă a roţii.

în rest, totul bine.

animale?

Thursday, 7th May 2015

am motan şi câine, motanul are treisprezece ani, câinele nouă. amândoi cu ochi albaştri, amândoi cu nişte personalităţi de-ţi stă mintea când îi vezi. habar n-am care e momentul în care ei s-au umanizat sau în care eu m-am motanificat, cert e că, de la un punct încolo, conversaţiile cu motancea bat orice altceva.

şi-apoi sunt serile când vii acasă grăbit, te aşezi pe balcon fără să mai vezi stânga-dreapta. şi motancea vine, dă târcoale, se uită la tine, te studiază, pleacă şi se-ntoarce, se mai uită oleacă. într-un final, îşi pierde răbdarea şi te bate uşor cu lăbuţa pe mână a “hei, ce faci, sunt aici”. şi-l iei în braţe, şi el îşi încolăceşte lăbuţele în jurul gâtului tău şi-şi pune capul pe umăr.

atât.

Hello there. #cat #instacat #blue #moustache

A photo posted by Anca Sandu (@ancasandu) on

On Genocides and Classifications

Monday, 27th April 2015

Just a little non-academic rant

The context is not that complicated, actually. Or is it. This year marks the 100th anniversary of the Armenian genocide. Genocides have always been an incredibly soft spot for politics, be it international or domestic, not only because of the complexity of each and every single one, but also because the concept of “genocide” itself is rather a frail political construct whose definition was modified on political reasons more often than not. Poor Lemkin. (I’d insert a footnote here, I swear.) Now, the Armenian case has longly been underlobbied, and the Turkish state definitely has some very important contributions to it. I’m not saying we’re talking about some national identities formed on wiping out any kind of minorities (another footnote almost avoided); it’s just that moving the date of Gallipoli commemorations to coincide with the Armenian genocide centenary is an abject, penurious thing to do.

But this year the Armenian diaspora emerged from wherever it was hiding, and produced a righteous comeback: Pope Francis pronouncing the g-word and causing some chills in Ankara, Obama being criticised for not saying the g-word, and a lot of press coverage.

This is where anger got me. Washington Post published some days ago an article featuring other “massacres” ignored. The title: “It wasn’t just the Armenians: The other 20th century massacres we ignore“. Hmm. Mkay. A fragment:

“[…] In fact, what happens far more often is that the difficult parts of history often are forgotten or ignored. The 20th century was bloody and violent, and while some horrors are at least relatively well-known – the Holocaust or the genocides in Rwanda and Cambodia, for example – others have become mere footnotes in history.

So, in honor of the 100th anniversary of the Armenian killings, here are some of the lesser-known massacres of the 20th century, many of which are considered genocides, too.”

Huh. Okay, this might be just an unhappy way of formulating a phrase. But this kind of argument has somehow started to reach the surface in much more various contexts, “deaths occured in the 1989 Revolution versus Mineriade” being a notable one. This is where I start to have a problem, and a question. Since when classifying piles of dead people – at a macro level – has become such a trendy endeavour? Since when have some piles become more important than others?

Indeed, death has a value equal to the memory of the lost one(s). The more we cherish their memory, the more we’ll take care of it. At the end of the day, cemeteries are probably the perfect metaphor: graves are esentially the same, a hole digged in the ground. What lies above them is the social construct of memory. And, following this argumentation line, differences in how we remember and commemorate atrocities are righteous. But there’s a huge “but” in here. Namely, how you put it. I don’t know, I probably am a bit too sensitive when it comes to semantics, but – according to where someone stands – not all tragedies are the same (brilliant article on this here).

Accounts of genocides will always be subjected to emotion; a most important part of memory is oblivion. Forgetting is not right or wrong, but part of one’s counsciousness. Can we get over it?

ce mai e pe interneţ

Wednesday, 4th March 2015

observ, în ultima vreme, că-s mulţi oameni (din diverse poziţii, ori directori de creaţie sau de client service, că m-am tot învârtit prin zona asta, ori hr-i de prin corporaţii) care se plâng că vai! doamne, nu mai găsesc tineri competenţi pe care să-i angajeze. prin “competenţi” înţelegându-se un nivel decent de cultură generală, cu gramatica la locul ei, cei câţiva ani de acasă. pentru că tinerii din ziua de azi sunt nişte lepre care se visează direct manageri, nu prea au chef să muncească şi, în general, nu ştiu nimic, fiindcă învăţământul e-n cap. “nu mai găsim, nu mai vin la interviuri”. ergo, nu mai sunt.

of. păi normal că nu mai vin la interviuri. atunci când erau în ţară, nu se uita nici dracu’ la ei.

să explic: luăm o clasă de liceu de 25 de oameni, dintre care cel puţin jumătate se gândesc serios să plece la studii (adică de tot) în străinătate. tot aproximativ jumătate din ăştia 25, cât timp sunt în liceu, îşi caută modalităţi de a căpăta experienţă şi de a-şi câştiga banii de buzunar. şi, spre tragedia tuturor, rămân la stadiul de căutări. desigur, cu acele excepţii care se folosesc de network-urile părinţilor (pentru că “relaţii” bate rău de tot înspre “pile” şi nu e neapărat o perspectivă corectă de a privi problema). şi, din căutare-n căutare, ajung la terminalul de plecări de la otopeni.

mi-aş dori mult să nu mai aud veşnica replică “a, păi în liceu să se facă voluntariate, că şi-aşa nu e vârsta potrivită de angajare”. ei, na. unu la mână, voluntariatele şi experienţa de muncă din ong-uri sau asociaţii studenţeşti n-au nici cea mai vagă legătură cu ce se-ntâmplă când munceşti de-adevăratelea, cu salariu, program fix şi acte (cough-cough); doi la mână, e uşor să te plângi că nu-s oameni formaţi, dar al dracului de greu să pui mâna să te duci prin licee şi să vezi care mai e atmosfera pe acolo. în 2012, samsung era singura companie (de care ştiu eu, dar mă îndoiesc că am ratat ceva pe tema asta) care oferea stagii de internship la nivelul ăsta de vârstă, a propos.

***

dezbatere isterică zilele astea despre religia-n şcoli. experienţa personală nu-i deloc reprezentativă, în doisprezece ani de studiat religie am avut tot soiul de profesori, de la tipa-tânără-şi-foarte-cumsecade-brusc-acrită-când-avea-probleme-în-familie, la un tip foarte nonconformist căruia tocmai îi născuse nevasta (deci era crunt de nedormit) şi care a ţinut cea mai mişto oră de educaţie sexuală din câte am văzut, pentru că ţinea ca noi să alegem subiectele de discuţie (clasa a VI-a, dacă mai ţin minte bine), la tipa nebună care susţinea că ozn-urile sunt lucrătura ghiavolului, ca şi telefoanele mobile, la tipul care a vorbit despre mai toate religiile (dar ortodoxismul era the ultimate shit, oricum o lua). dar, dar, nimeni niciodată nu m-a obligat să mă ridic în picioare şi să zic vreo rugăciune la început de oră, chestie care e totuşi destul de importantă.
altfel, cam tot ce-aş fi vrut să zic pe tema asta a zis deja vasile, luaţ de citiţ.

tot în ordinea asta de idei, am două întrebări pline de afurisenie:
1. cât a costat spotul de promovare cu connect-r (conectăr?), liana stanciu (formator de opinie, nu glumă), sofia vicoveanca etc? s-au plătit taxe pe banii ăştia? endorserii au primit fee-uri pentru prestaţia lor? bani negri, bani spălaţi? aşa, de curiozitate.
2. când facem, fraţilor, o campanie pro-plata taxelor de către bor? măcar tva, dacă nu şi restul impozitelor. sunt nişte hoţi ordinari, de ultimă speţă, îndrăznesc să spun că-chiar mai tupeişti decât udrea, cocoş et co., nişte lipitori ale bugetului de stat care reuşesc să construiască ceva mai hidos decât palatul parlamentului (felicitări pentru performanţă, ce-i drept) şi, cu toate astea, nu li se-ntâmplă nimic. nu tu fisc, nu tu dna, nu tu nimic.

dar na, cu blestemele prin rugăciuni stăm al dracului de bine. sic.

didn’t drive yesterday

Wednesday, 31st December 2014

while there’s a moon over bourbon street.

când tragi ca nebunul, într-o hârşâială absolut cretină şi fără sens, fără vreo linie de finish. prea puţin sport, prea puţin albastru, prea puţin condus de cursă lungă, prea puţine cărţi sau hărţi. aproape că m-am reapucat de băut cafea.
grounds for divorce. aia e, unii oameni pleacă, alţii vin. but maybe we’ll be drinking with the seldom seen kid.
mike oldfield a scos un album nou anul ăsta. cumva, am senzaţia că s-a-ntors la perioada maggie reilly, ceea ce nu-i neapărat rău. aş recunoaşte chitara aia oriunde şi oricum. şi l-am iertat pentru şlapii ăia din clipul de la “sailing”, o fi şi el om. nu pare.
the fall of leviathan. the devil in i. with a touch of dream theater live. a, şi ralf illenberger.

la drept vorbind, anul ăsta n-am prea stat cu mine. entre dos aguas.

madrugada – strange colour blue

*will update with some sea photo.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,769 other followers