vanity search

cred că m-am întors la literatură.

nu sunt sigură. vin după șapte sau opt ani în care n-am citit decât non-ficțiune, de multe ori aridă, alteori seacă de-a dreptul; cărți din care am încercat să-nțeleg unde naiba se duce lumea asta când se duce. e o perioadă care a început cu mine refuzând să văd lucruri cu pagini multe legate laolaltă (comentariile literare au avut acest dar dubios, care m-a trimis efectiv pe câmpii), iar apoi s-a continuat cu un plonjon altminteri sceptic în bibliorafturile întregi de norris, weber, linz & stepan, sartori, duverger, lipset, arendt, lijphart, habermas, lippmann, mcluhan și câți or mai fi fost (mulți ai naibii), din care n-am să mai ies prea curând, e prea dădător de dependență. și-n paralel am tot încercat să găsesc fire narative de ficțiune care să mă țină acolo. n-a fost să fie; o vreme am stat cu povestirile din revdepov, apoi cu nimic.

dar, cândva recent, a-nceput să mă roadă. am pierdut multă ficțiune din ce s-a publicat în ultimii ani, autori români și străini, vii sau mai puțin vii. nu-s străină de efervescența asta, am continuat să urmăresc recenzii și critică de la distanță. până într-o zi, când mi-am luat un houellebecq pe kindle. ș-apoi niște poezie, ș-apoi mi s-a întâmplat ultimul bookfest, de unde am plecat cu de toate, dar cu mai multă ficțiune decât orice altceva.

houellebecq și eugenides, dintre toți autorii pământului ăstuia, din tot ce mi-ar putea plăcea vreodată, dintre toți scriitorii de limbă spaniolă din biblioteca de la institutul cervantes. nimic nu se contrazice, totul se completează.

nu-s sigură, dar – pentru prima dată în atâta timp – teancul de non-ficțiune e ceva mai prăfuit.