m-am dus la doctor

și am slăbit.

***

n-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns să port blugi cu două mărimi mai mari. știu doar că, în timpul unei finale de tenis la care mă uitam implicat de acum vreo trei ani, am făcut puțin shopping online (că așa trec dracii). tom tailor online, unde mi-am găsit modelul *ăla* de blugi. 27 cu 32, as always. au venit în vreo două săptămâni. când i-am despachetat, m-a lovit, practic, trenul. nici în cele mai cele vise n-aveam cum să intru în ei.

și cu informația asta am făcut ce fac cu orice nu-mi trebuie imediat: pun deoparte într-o cutie dintr-un raft de dulap și uit.

ca background: i was never ever fat. la sală mă duc de vreo 7 ani, cu un antrenor care e răbdător și are urechi să audă când te doare spatele. o perioadă bună am făcut sport și acasă, vreo trei ture de insanity (moment în care am avut blugi mărimea 26) plus p90x-uri, 21 day fix-uri și alte bălării printre. și după asta dracu’ știe ce s-a întâmplat (most likely, life happened), dar iată, nema mărimea 27.

fast forward în vara 2018: tocmai se împlinea un an de când terminasem cu combinația job + facultate (de mare angajament să muncești minimum 12h/zi, 5 ani, cu mici pauze). iar eu, în loc să-mi revin din vasta și cuprinzătoarea oboseală, mai rău mă afundam. era suficient să mă așez pe canapea; mă trezeam a doua zi de dimineață. și, cum se mai întâmplă, mi s-a aprins un beculeț cu numele hashimoto. era evident că urmau curând blugii mărimea 30, oboseala nu trecea, ba chiar ajunsesem să am conversații în loop, pentru că uitam că le avusesem deja. textbook symptoms. i-am spus și unui om de bază, care are răbdare cu mine, ceva cunoștințe medicale și hashimoto; și nu era chiar o idee sărită de pe fix.

niște (destule) analize mai târziu: nope, it’s not hashimoto. daaaar erau niște carențe mari de vitamine b12 și d, dislipidemie, o infecție pe undeva prin corp. am găsit infecția (o mizerie cutanată care semăna izbitor cu psoriazisul, apărută pe nepusă masă), pastile pentru vitamine și, lovitura finală, schimbat dieta mea schizoidă cu ceva mai uman.

***

a-nceput să-mi placă târziu mâncarea, când am început să mănânc de foame (!) și să mănânc libanez de câte ori voiam. pentru mcdondald’s am avut mereu o slăbiciune, iar cola și nestea-ul de mango erau apa vie. n-am să uit joia aia în care m-am dus cu analizele la generalist; “gata cu dulciurile, că trigliceridele alea nu cresc din nimic”. și, pentru că mă simțeam nasol, mi-am dat toată silința. primele două săptămâni au fost groaznice, dacă raftul cu dulciuri e ușor de evitat în magazin, frigiderul cu cola nu e; să te prelingi când vezi cola e ceva sf. sau nu chiar.

trei mese și două gustări (fructe) pe zi, salate (rucola rămâne odioasă), sfânta talpă de pui (puține restaurante au pui la grătar decent), mai mult gătit acasă, citit ingredientele de pe produse (mă duc la mega ca la bibliotecă), fără cola, fără mec, fără ronțăit. cu medic specialist în boli de nutriție și cu jurnal alimentar, dar fără meniu prestabilit. cu sportul obișnuit, fără nimic extra adăugat. dulciuri am mâncat de vreo 3 ori în patru luni, la ocazii (zile de naștere, nunți). mai nou, beau cafea neagră și nu mi se pare amară.

-12kg mai târziu, am probat blugii 27/32 cumpărați acum trei ani. le-am tăiat eticheta și i-am scos frumos în lume, cum le și îmi datoram de mai demult. work is still in progress, dar obiectivul principal fuseseră acești blugi. puțină liniște în jur și de niște șuturi zdravene în fund, that’s all it takes.

update: între timp, s-au făcut 13.5 kg, cu tot cu mers în vacanță și scăpat pe cărări cu pizza la 10 seara (dar și cu miliardele de scări din santorini urcate și coborâte și urcate iar).

mi se par ireale numerele, mi se pare ireal că e atât de vizibil, ireal că am reușit să mă urnesc și să n-ajung naibii să nu mai am loc pe scaun în avion. not living on a perfect diet, îmi place și-o să-mi placă mereu junk food-ul. it is what it is. dar! am gustat în vacanță cartofi prăjiți – m-a trăznit gustul de cenușă. cola îmi pare odios de dulce. cafeaua neagră (dacă-i ok prăjită) are aromă. înțeleg că hummusul nu-i chiar ok, are prea multe grăsimi, whatever, not giving up on this. nu renunț nici la vin. salata grecească e calea, adevărul și viața. și, din când în când, răbdări prăjite, mai ales când comesenii te căinează când refuzi a doua porție din cine știe ce bombă calorică. fără post și fără rugăciune.

*wink*

Advertisements

portret al procesomanului la tinereţe

săptămâna asta s-a terminat saga procesului cu poliţia locală sector 6, pe care l-am intentat după ce mi-au ridicat maşina, acum patru ani în vară.

cel mai mult a durat stabilirea competenţei, judecătoria sector 6 a pasat dosarul către tribunalul bucureşti, care l-a trimis mai departe la curtea de apel, pentru că suma de restituit sărea de pragul de 500 de lei. aici scriam despre asta, ceva mai exasperată.

ce contează e că pe 31 mai 2018 a sosit prin poştă o adresă de la poliţie, prin care mă rugau să îi contactez ca să stabilim detaliile plăţii. oamenii foarte amabili, mi-au zis ce e nevoie să trimit, am trimis, banii au intrat, deci gata.

***

înainte să intentez acţiunea în instanţă, destulă lume mi-a zis că nu prea am cum să câştig, că o să dureze foarte mult, că e pierdere de vreme, bla bla. dar ilegalitatea pe care o comiseseră era într-atât de flagrantă, încât era păcat să nu încerc. pentru primele faze ale procesului mi-am scris singură documentele, când a fost cazul am cerut sfaturi celor mai cu diplomă de la drept şi intraţi în barou.

a meritat? da, evident că da, din mai multe puncte de vedere: 700 de lei nu-s chiar puţini, apoi că n-aş fi rezolvat absolut nimic scriind nervos pe facebook/twitter/blog sau agăţându-mi pancarte de gât. iar ca exerciţiu, e util să ştii cum scrii o plângere sau unde-i registratura judecătoriei. da, trebuie niţică răbdare, în ăştia patru ani zici că s-au întâmplat vreo zece, de multe ori am uitat că am procesul pe rol, doar ca să mai primesc o adresă de la tribunal. dar, ca să cităm un clasic în viaţă, nu contează cum începi meciul, contează cum îl termini.

Zece ani de blog

I’ve seen things…
So many things that you can’t believe,
Past designs, future designs,
Cables in the bend.

Maică, pe vremea mea…

Acum fix zece ani, dădeam publish prima dată. Întâi pe Blogger, apoi pe WordPress, am avut vreo câțiva ani și un domeniu propriu, cu care n-am făcut nimic, bineînțeles. Nici nu mai țin minte de ce am decis că-mi trebuie blog, nici nu mai contează. Am scris zilnic vreun an și ceva, era exercițiul meu de disciplină, apoi din ce în ce mai rar; am cunoscut o grămadă de oameni mișto; apoi mi-am făcut conturile de Twitter și Facebook și s-a dus naibii blogăreala.

Nici n-a zburat timpul, nici n-a trecut prea încet. Pur şi simplu s-au întâmplat lucruri.

Am câteva idei despre cum ar putea să se mai transforme spațiul ăsta, toate cer bruma aia de energie și dedicare pe care o mai am pentru foarte puține chestii, zilele astea. Treabă de priorități, poate. Când ești control freak, cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci e să lași loc să se întâmple lucrurile.

Vangelis – Intergalatic Radio Station

to this year: fuck off

am tot stat să mă gândesc dacă mizeria asta de an merită sau nu un bilanţ. îl fac, pentru că ştiu că memoria are prostul obicei de a îndulci puţin situaţia după o vreme. şi chiar nu-i cazul de dulcegării.

ce a început prost s-a terminat îngrozitor. m-am împăcat cu faptul că n-o să am vreodată cuvintele să descriu cum mi-a picat în cap tavanul de la acum vet şi cum mi-a fugit pâmântul de sub picioare când am auzit că “ce-am găsit acolo era incompatibil cu viaţa”. nici cum piţu l-a căutat pe chester atunci când ne-am întors acasă fără el. cum miroase un crematoriu, cum n-am ştiut ce să fac în loc de ieşit la plimbare, cum îmi mai scapă şi acum un “pune-i şi lui chester de mâncare”. bolul de mâncare, bolul de apă, salteaua au rămas la locurile lor; piţu mănâncă şi bea din ele ca înainte.

apoi, atacul vascular pe care piţu l-a făcut cu o săptămână înainte de crăciun, dintr-o sperietură. urmează să împlinească 16 ani în februarie, deci e în multe feluri, mai puţin tânăr. acum e bine, s-a recuperat incrediil de repede, l-am investigat de i-a ieşit pe nas bietului motan, am aflat că e cardiac. ia tratament zilnic.

apoi, o serie de oameni care s-au îmbolnăvit sau au trecut prin divorţuri nasoale, inclusiv din alea fără acte.

apoi, că tot timpul a fost ceva în neregulă. ceva, orice. m-am trezit cu chestii dragi luate de lângă mine cu forţa, sub o formă sau alta, şi puţine lucruri sunt mai frustrante.

***

de partea bună a forţei, au venit lucruri bune după câteva dintre tâmpeniile astea. o maşină nouă, un job nou simpatic, nora – o dihanie neagră foarte mică, drăcoasă, tupeistă şi maimuţă alpinistă (e o pisică, nu vă îngrijoraţi), care-l aleargă pe piţu de-i sar ochii, dar care ne-a adus pe toţi puţin mai la mal din tristeţea aia fără margini şi fund. tel avivul şi faleza lungă şi călduroasă în decembrie, mykonosul fără curse zilnice de feribot spre santorini. am urmărit foarte mult tenis, îmi place de mor comunitatea tennis twitter, cred că de-aia mă şi uit în prostie. instagram, sunt o grămadă de conturi ale căţeilor făcute de stăpâni, uneori ajută să vezi că lumea nu s-a sfârşit. am făcut mult mai puţin sport, dar din iulie am revenit la două antrenamente pe săptămână şi mă simt gata să atac ceva nou (poate un 80 day obsession, vedem). am wishlist-uri şi to do-uri, dar ce nu pot trece pe ele să fim cu toţii. mă uit cu jind la secvenţele de pe angliru din vuelta de anul ăsta, cum mă uit şi la căţărările din tour de france, genunchii mei nu se aliniază prea curând, dar voinţa poate s-o. medicii de la acum vet, sunt nişte oameni minunaţi şi nişte veterinari foarte dedicaţi. prietenii mei, că mă culeg de pe jos când e cazul.

şi gata. vorba cântecului.

byron – perfect

 

the last six months

roller coasters? hah. 

it’s a wintery and very early thursday morning, and i’m heading to work, doing the same 40-minutes-to-two-hours commute i’ve been doing for the past year or so. this morning seems to be rather a fast one, yet i’ll probably be 10 minutes late. it’s my birthday today, and the backseat is full of sweets and some two-litre bottles of office-acceptable drinks. i get on to the most scenic part of my commute, going past floreasca lake, on mircea eliade boulevard. it’s a two-lane sinuous and speedy road in-between a lake and a park, and in the early morning winter sun, it’s looking absolutely gorgeous. i’m the only one on the street, driving my faithfull Lizeta, a soon-to-be eleven year old Citroen C4, my beautiful and very futuristic companion for the last three years and a something.

and then the longest ever seconds of my life came: i just saw this guy trying to get out of the park and make a forbidden left turn, from a give-way secondary access path, when he was already incredibly close to me and not fucking looking if anyone was coming… tried to avoid him, but you know when they talk about those “i tried to do everything, but there wasn’t much left to do” seconds? those were the ones. the asphalt was wet, i was coming with about 60 kmh, put the breaking pedal to the ground, the bloody abs came in, i got hit, tried to keep the car on my lane. barely made it. i remember vividly the eeriness of the lateral airbags exploding, and the sight of gunpowder and dust flowing freely into the calm, silent, golden winter light.

the right front wheel was severely damaged, enough that i had to call for a towing car. on the sideway there was a tree – went and sat there for …a while, maybe. a police car appeared, it seems it was on patrol; and the policeman was the kindest man ever, giving me advice on what to do next – checking myself for injuries (escaped only with a nice-looking bruise on my right knee), checked the bloody idiot’s mandatory insurance policy (the first one he showed was expired), gave me the idea of setting up the reflective triangle (!). not going now into the administrative details, it took almost three months to receive the resolution from the insurance company (total damage), but i got incredibly scared. i had been driving for four years and a few months, with only two minor events, which is a good performance in the bucharest traffic. for a few days after the accident i dreamed about it in loop, trying relentlessly to avoid it; i couldn’t.

now i’m driving a new dacia sandero stepway 2017, a car i didn’t like (i find any car other than my former Citroen C4 or the new Renault Megane ugly, for some reason), but which proves to be a very good choice. there is a certain delight in driving an automated gearbox car in city, and for the money i paid i got some cool features. plus, it’s a new car – one that helps me not to hug the whole bucharest metro population each morning.
not that hugging is bad, but i don’t like that many strangers at once.

***

i also managed to finish my master’s degree, and defend my dissertation thesis. it implied two years of more than 12 hours of work per day: my day-to-day job in a multinational company, and then some two, sometimes three hour courses in the evening. loved every single bit of it; and now i’m seriously taking into consideration a phd. until september i’d need to decide on it.

also loved the fact that my professors in the political science departnment left me do my thing with fear-related subjects; and while this is not necessarily the most approachable research direction, i remain very grateful for being allowed to write on it.

***

if the above was not enough – i have involuntarily changed the company i work for. i’m not going to go in too many details here, but one: in the last two weeks, i have been put in the most ridiculous situation ever, that of not having a reliable enough internet connection at work. aaaaAAAAAAA!!

***

conclusions? i don’t have any. it’s life, a good idea is to put your head down and work hard enough in order to make sure you can get out of shit at any time. it’s just that i’m so tired i can’t even drag myself through a three-hour drive to the seaside, a symptom unheard of sometime ago.

but many were unheard of, only to be shouted some time later on.

tycho – a walk