énouement. un an

fără chester.

***

m-am întâlnit relativ devreme cu banalitatea răului, dar oricâte cărți ai citi, oricâte filme ai vedea, nimeni niciodată n-are cum să-ți explice cum miroase și cum se aude un crematoriu.

au apărut tot soiul de studii despre cum dispariția unui câine afectează stăpânul; mai toate spun că e una dintre cele mai groaznice pierderi. și-a fost, pentru că a doua zi de dimineață n-am știut de ce nu vine să mă trezească cum făcea el de obicei, jumătate suit în pat (teoretic nu avea voie), săpând pe sub pătură până când ajungea la mine.

***

a venit și-a plecat ca o furtună. nu l-am vrut inițial, gândindu-mă că s-ar fi chinuit într-un apartament (de patru camere, dar apartament). numele lui l-am știut de cu mult timp înainte, văzusem filmul ăla cu bruce willis, the kid, în care în scena finală, se suie în avion cu viitoarea nevastă, doi copii (?) şi un golden intitulat Chester, și-am știut că Chester va fi.

a venit și n-am știut neapărat în ce ne-am bagat atunci, aveam să aflăm în primul an, întotdeauna cel mai dificil cu un animal. prima noapte a fost nasoală, a plâns. apoi a ros orice a prins prin casă, de la perechi de papuci la dicționare, reviste, cabluri de antenă (!), a făcut pipi și caca de ne-a făcut să renunțăm la covoare (o treabă înțeleaptă altfel, e mai puțin praf), ar fi mâncat orice (dar doar dacă era proaspăt și dacă era mâncare pe care noi să o fi avut în farfurii), ne-a așteptat de fiecare dată la uşă (şi trebuia să fii pe fază ca să nu-ți iei una peste nas din săriturile lui de ju jitsu), a plâns după noi când plecam (mulțumiri vecinilor înțelegători).

a legat o prietenie cumva pe ascuns cu motanul de patru ani la vremea respectivă, care l-a suportat stoic în primele luni: pe lângă că mieuna ciudat și mirosea dubios, Chester termina de mâncat și se ducea direct la el să se joace, ceea ce rezulta în mâncare uscată în blana motanului. sau motanul umblând cu o mutră disperato-sictirită, în trei picioare, al patrulea fiind în gura câinelui. niște ani mai târziu, aveam să-i surpind deschizând împreună ușa de la bucătărie și scormonind prin coșul de gunoi după plicuri, conserve, caserole de carne. sau dormind împreună în pat. sau pe motan dând jos diverse chestii de pe masă ca Chester să se poată juca cu ele. n-a fost doar lapte și miere, Pițu a avut grijă să-l și trosnească atunci când i se părea cazul. noi n-am putut să ne dăm seama cât de mult țineau unul la celălalt până când Chester n-a mai fost.

iar noi, enfin, noi a trebuit să ne ajustăm la 180 de grade. era sperios, nu suporta zgomotele puternice, apa, aspiratorul, mingile și copiii. plimbat de cel puțin două ori pe zi că-i soare, că plouă (nu-i plăceau ploaia și zăpada), periat (blană de husky colorată ca a unui ciobănesc german, producea smocuri cu viteza luminii, încă le mai găsim prin casă, dumnezeu știe de unde mai apar), spălat (o plăcere să sui câinele de 25kg în cadă), mâncat, mers la vet. îi plăcea teribil să meargă cu mașina, un copilot foarte atent până adormea cu sforăituri, ne-am plimbat cu el prin țară mult în primii ani.

și, peste toate, mutra aia a lui incredibil de expresivă, de știai dacă-i nervos doar din căutătură. lătratul baritonal, pe care l-am auzit cu adevărat o singură dată, atunci când au venit mascații la vecinul de palier (drumul taberei, mde) și-am crezut că bietul câine o să sară prin ușă la ei. în rest pufăia și semi-mârâia dacă-l trezeai din somn brusc sau umblai pe la uşă fără să apeși pe sonerie. mereu încântat să aibă oameni în casă, sufletul adunării în jurul mesei.

***

secvența e simplă: îți sucesc totul de-a-ndoaselea, apoi îmbătrânesc. a fost un câine sănătos, dar cu stomac și piele sensibile, îl mai lovea câte-o eczemă vara. ultimul an a fost ceva mai dificil, prin ianuarie i-am găsit un polip pe gingie care s-a dovedit a fi o tumoră benignă care apare la cățeii bătrâni (Chester, bătrân? are abia aproape 11 ani!), apoi o enterocolită dubioasă prin primăvară, apoi infecția la picior despre care nu o să aflăm niciodată ce anume era de fapt, de la care n-a mai fost.

a durat 24 de ore totul. mi-am dat seama că e ceva foarte în neregulă când l-am văzut privind dezorientat un alt cățel pe stradă, cu urechile pleoștite a boală și cu ochii care brusc nu mai spuneau nimic. simptome neconcludente, dar starea vizibil înrăutățițindu-se, ale naibii animale, de ce nu vorbesc? să-ți zică ce-i doare!, ținut pe perfuzii câteva ore, cu o operație pe care dacă nu o făceam atunci, îl pierdeam sigur. ca o furtună.

***

cu ce-am rămas. cu dor, cu blană, cu răbdare, cu mult gol în casă după 11 ani de joacă, cu un motan care ne-a întrebat din priviri unde e atunci când ne-am întors fără el și-a-nțeles atunci când a văzut urna, cu multe idei despre cum am fi putut face să-i fie mai bine cu noi, cu împlinirea că a fost un câine fericit și iubit, că nu s-a chinuit.

în continuare mi-e greu să cuprind cu totul ideea de eutanasiere, mi se pare ceva absolut teribil să decizi pentru sufletul ăla care nu te-a judecat și nu te-a întrebat nimic niciodată. cumva, sunt recunoscătoare că nu a trebuit să luăm decizia asta.

mi-e teribil de dor să am de scos pe cineva la plimbare. am mai tot văzut căței simpatici de adoptat, dar încă nu-i vremea. a venit nora, pisică neagră cu suflet de câine și apucături de maimuță, ne-a ținut pe toți ocupați și vii. e, de departe, cel mai nasol moment atunci când nu mai sunt. dar pentru norocul de-al avea lângă mine, pentru toți anii și pentru toate amintirile, aș lua-o de la capăt.

ce faci, măbabuine
Advertisements

m-am dus la doctor

și am slăbit.

***

n-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns să port blugi cu două mărimi mai mari. știu doar că, în timpul unei finale de tenis la care mă uitam implicat de acum vreo trei ani, am făcut puțin shopping online (că așa trec dracii). tom tailor online, unde mi-am găsit modelul *ăla* de blugi. 27 cu 32, as always. au venit în vreo două săptămâni. când i-am despachetat, m-a lovit, practic, trenul. nici în cele mai cele vise n-aveam cum să intru în ei.

și cu informația asta am făcut ce fac cu orice nu-mi trebuie imediat: pun deoparte într-o cutie dintr-un raft de dulap și uit.

ca background: i was never ever fat. la sală mă duc de vreo 7 ani, cu un antrenor care e răbdător și are urechi să audă când te doare spatele. o perioadă bună am făcut sport și acasă, vreo trei ture de insanity (moment în care am avut blugi mărimea 26) plus p90x-uri, 21 day fix-uri și alte bălării printre. și după asta dracu’ știe ce s-a întâmplat (most likely, life happened), dar iată, nema mărimea 27.

fast forward în vara 2018: tocmai se împlinea un an de când terminasem cu combinația job + facultate (de mare angajament să muncești minimum 12h/zi, 5 ani, cu mici pauze). iar eu, în loc să-mi revin din vasta și cuprinzătoarea oboseală, mai rău mă afundam. era suficient să mă așez pe canapea; mă trezeam a doua zi de dimineață. și, cum se mai întâmplă, mi s-a aprins un beculeț cu numele hashimoto. era evident că urmau curând blugii mărimea 30, oboseala nu trecea, ba chiar ajunsesem să am conversații în loop, pentru că uitam că le avusesem deja. textbook symptoms. i-am spus și unui om de bază, care are răbdare cu mine, ceva cunoștințe medicale și hashimoto; și nu era chiar o idee sărită de pe fix.

niște (destule) analize mai târziu: nope, it’s not hashimoto. daaaar erau niște carențe mari de vitamine b12 și d, dislipidemie, o infecție pe undeva prin corp. am găsit infecția (o mizerie cutanată care semăna izbitor cu psoriazisul, apărută pe nepusă masă), pastile pentru vitamine și, lovitura finală, schimbat dieta mea schizoidă cu ceva mai uman.

***

a-nceput să-mi placă târziu mâncarea, când am început să mănânc de foame (!) și să mănânc libanez de câte ori voiam. pentru mcdondald’s am avut mereu o slăbiciune, iar cola și nestea-ul de mango erau apa vie. n-am să uit joia aia în care m-am dus cu analizele la generalist; “gata cu dulciurile, că trigliceridele alea nu cresc din nimic”. și, pentru că mă simțeam nasol, mi-am dat toată silința. primele două săptămâni au fost groaznice, dacă raftul cu dulciuri e ușor de evitat în magazin, frigiderul cu cola nu e; să te prelingi când vezi cola e ceva sf. sau nu chiar.

trei mese și două gustări (fructe) pe zi, salate (rucola rămâne odioasă), sfânta talpă de pui (puține restaurante au pui la grătar decent), mai mult gătit acasă, citit ingredientele de pe produse (mă duc la mega ca la bibliotecă), fără cola, fără mec, fără ronțăit. cu medic specialist în boli de nutriție și cu jurnal alimentar, dar fără meniu prestabilit. cu sportul obișnuit, fără nimic extra adăugat. dulciuri am mâncat de vreo 3 ori în patru luni, la ocazii (zile de naștere, nunți). mai nou, beau cafea neagră și nu mi se pare amară.

-12kg mai târziu, am probat blugii 27/32 cumpărați acum trei ani. le-am tăiat eticheta și i-am scos frumos în lume, cum le și îmi datoram de mai demult. work is still in progress, dar obiectivul principal fuseseră acești blugi. puțină liniște în jur și de niște șuturi zdravene în fund, that’s all it takes.

update: între timp, s-au făcut 13.5 kg, cu tot cu mers în vacanță și scăpat pe cărări cu pizza la 10 seara (dar și cu miliardele de scări din santorini urcate și coborâte și urcate iar).

mi se par ireale numerele, mi se pare ireal că e atât de vizibil, ireal că am reușit să mă urnesc și să n-ajung naibii să nu mai am loc pe scaun în avion. not living on a perfect diet, îmi place și-o să-mi placă mereu junk food-ul. it is what it is. dar! am gustat în vacanță cartofi prăjiți – m-a trăznit gustul de cenușă. cola îmi pare odios de dulce. cafeaua neagră (dacă-i ok prăjită) are aromă. înțeleg că hummusul nu-i chiar ok, are prea multe grăsimi, whatever, not giving up on this. nu renunț nici la vin. salata grecească e calea, adevărul și viața. și, din când în când, răbdări prăjite, mai ales când comesenii te căinează când refuzi a doua porție din cine știe ce bombă calorică. fără post și fără rugăciune.

*wink*

portret al procesomanului la tinereţe

săptămâna asta s-a terminat saga procesului cu poliţia locală sector 6, pe care l-am intentat după ce mi-au ridicat maşina, acum patru ani în vară.

cel mai mult a durat stabilirea competenţei, judecătoria sector 6 a pasat dosarul către tribunalul bucureşti, care l-a trimis mai departe la curtea de apel, pentru că suma de restituit sărea de pragul de 500 de lei. aici scriam despre asta, ceva mai exasperată.

ce contează e că pe 31 mai 2018 a sosit prin poştă o adresă de la poliţie, prin care mă rugau să îi contactez ca să stabilim detaliile plăţii. oamenii foarte amabili, mi-au zis ce e nevoie să trimit, am trimis, banii au intrat, deci gata.

***

înainte să intentez acţiunea în instanţă, destulă lume mi-a zis că nu prea am cum să câştig, că o să dureze foarte mult, că e pierdere de vreme, bla bla. dar ilegalitatea pe care o comiseseră era într-atât de flagrantă, încât era păcat să nu încerc. pentru primele faze ale procesului mi-am scris singură documentele, când a fost cazul am cerut sfaturi celor mai cu diplomă de la drept şi intraţi în barou.

a meritat? da, evident că da, din mai multe puncte de vedere: 700 de lei nu-s chiar puţini, apoi că n-aş fi rezolvat absolut nimic scriind nervos pe facebook/twitter/blog sau agăţându-mi pancarte de gât. iar ca exerciţiu, e util să ştii cum scrii o plângere sau unde-i registratura judecătoriei. da, trebuie niţică răbdare, în ăştia patru ani zici că s-au întâmplat vreo zece, de multe ori am uitat că am procesul pe rol, doar ca să mai primesc o adresă de la tribunal. dar, ca să cităm un clasic în viaţă, nu contează cum începi meciul, contează cum îl termini.

Zece ani de blog

I’ve seen things…
So many things that you can’t believe,
Past designs, future designs,
Cables in the bend.

Maică, pe vremea mea…

Acum fix zece ani, dădeam publish prima dată. Întâi pe Blogger, apoi pe WordPress, am avut vreo câțiva ani și un domeniu propriu, cu care n-am făcut nimic, bineînțeles. Nici nu mai țin minte de ce am decis că-mi trebuie blog, nici nu mai contează. Am scris zilnic vreun an și ceva, era exercițiul meu de disciplină, apoi din ce în ce mai rar; am cunoscut o grămadă de oameni mișto; apoi mi-am făcut conturile de Twitter și Facebook și s-a dus naibii blogăreala.

Nici n-a zburat timpul, nici n-a trecut prea încet. Pur şi simplu s-au întâmplat lucruri.

Am câteva idei despre cum ar putea să se mai transforme spațiul ăsta, toate cer bruma aia de energie și dedicare pe care o mai am pentru foarte puține chestii, zilele astea. Treabă de priorități, poate. Când ești control freak, cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci e să lași loc să se întâmple lucrurile.

Vangelis – Intergalatic Radio Station

to this year: fuck off

am tot stat să mă gândesc dacă mizeria asta de an merită sau nu un bilanţ. îl fac, pentru că ştiu că memoria are prostul obicei de a îndulci puţin situaţia după o vreme. şi chiar nu-i cazul de dulcegării.

ce a început prost s-a terminat îngrozitor. m-am împăcat cu faptul că n-o să am vreodată cuvintele să descriu cum mi-a picat în cap tavanul de la acum vet şi cum mi-a fugit pâmântul de sub picioare când am auzit că “ce-am găsit acolo era incompatibil cu viaţa”. nici cum piţu l-a căutat pe chester atunci când ne-am întors acasă fără el. cum miroase un crematoriu, cum n-am ştiut ce să fac în loc de ieşit la plimbare, cum îmi mai scapă şi acum un “pune-i şi lui chester de mâncare”. bolul de mâncare, bolul de apă, salteaua au rămas la locurile lor; piţu mănâncă şi bea din ele ca înainte.

apoi, atacul vascular pe care piţu l-a făcut cu o săptămână înainte de crăciun, dintr-o sperietură. urmează să împlinească 16 ani în februarie, deci e în multe feluri, mai puţin tânăr. acum e bine, s-a recuperat incrediil de repede, l-am investigat de i-a ieşit pe nas bietului motan, am aflat că e cardiac. ia tratament zilnic.

apoi, o serie de oameni care s-au îmbolnăvit sau au trecut prin divorţuri nasoale, inclusiv din alea fără acte.

apoi, că tot timpul a fost ceva în neregulă. ceva, orice. m-am trezit cu chestii dragi luate de lângă mine cu forţa, sub o formă sau alta, şi puţine lucruri sunt mai frustrante.

***

de partea bună a forţei, au venit lucruri bune după câteva dintre tâmpeniile astea. o maşină nouă, un job nou simpatic, nora – o dihanie neagră foarte mică, drăcoasă, tupeistă şi maimuţă alpinistă (e o pisică, nu vă îngrijoraţi), care-l aleargă pe piţu de-i sar ochii, dar care ne-a adus pe toţi puţin mai la mal din tristeţea aia fără margini şi fund. tel avivul şi faleza lungă şi călduroasă în decembrie, mykonosul fără curse zilnice de feribot spre santorini. am urmărit foarte mult tenis, îmi place de mor comunitatea tennis twitter, cred că de-aia mă şi uit în prostie. instagram, sunt o grămadă de conturi ale căţeilor făcute de stăpâni, uneori ajută să vezi că lumea nu s-a sfârşit. am făcut mult mai puţin sport, dar din iulie am revenit la două antrenamente pe săptămână şi mă simt gata să atac ceva nou (poate un 80 day obsession, vedem). am wishlist-uri şi to do-uri, dar ce nu pot trece pe ele să fim cu toţii. mă uit cu jind la secvenţele de pe angliru din vuelta de anul ăsta, cum mă uit şi la căţărările din tour de france, genunchii mei nu se aliniază prea curând, dar voinţa poate s-o. medicii de la acum vet, sunt nişte oameni minunaţi şi nişte veterinari foarte dedicaţi. prietenii mei, că mă culeg de pe jos când e cazul.

şi gata. vorba cântecului.

byron – perfect