one of the most difficult things in life is to get struck by a sudden santorini urge, and start looking over the almighty internet for some flights to that place. (not that expensive, twice a day, with either aegean or ryanair, with a little athens break, pour la bonne bouche.)
so i went through my phone’s photo gallery, hoping it would make things a bit better. it didn’t.
revisited my desktop background, it looks lovely at all times of the day.
oia at night, a bit before shops’ closing time.
also went back to this moment.
firostefani in the times of magic
yes, it’s windy as hell during winter, but it doesn’t really matter, does it.
it’s difficult not to go a second, or a third, or a fourth time there. every single time, there will still be untaken paths and unseen sights. it’s all a matter of experimenting, finding a previously missed stairway. and it’s not always about the sunset itself.
and there you have it, the recipe for a self-made santorini postcard.
acum câteva zile s-a întâmpat să mă nimeresc într-o locantă din pipera care nu făcea şaormă, ci gyros. cu “dinata, dinata”, cu o coadă lungă la care se stătea. gyros-ul ăla n-avea mare legătură cu ăla de la mama lui, dar m-a pocnit în moalele capului.
prima dată am ajuns în santorini acum vreo 11 ani, cu un vapor luat din creta. şi santorini a fost locul unde am căzut în cap definitiv după grecia, nu creta. să ne-nţelegem, creta e absolut minunată, dar îi lipseşte un ceva, habar n-am ce, pe care doar în santorini şi-n lefkada l-am mai întâlnit, chiar şi din fuga calului, aşa cum eşti când vii în santorini pentru câteva ore. probabil combinaţia de atmosferă, peisaje, vibe, habar n-am ce e şi cum să explic.
când apuci să stai câte o zi în fiecare, pyrgos, fira, firostefani, imerovigli şi oia sunt, laolaltă, manuale de arhitectură cicladică (simplicity is beauty, remember?), sumă a străduţelor pe care nu le nimereşti şi pe care încap doar doi oameni, plus faptul că e extraordinar de simplu să te pierzi.
iar oia (se citeşte “iia”, a propos) e perla. aici sunt făcute pozele arhicunoscute cu santorini – biserica cu trei cupole albastre, cele trei mori de vânt. şi apusul, care e un spectacol. e singurul loc unde se aplaudă când soarele intră în mare*, da, e atât de mişto. există o serie de terase şi restaurante de unde se poate vedea, dar cred că cel mai mişto e ori de pe stradă, ori de la cetatea veneţiană – în ambele cazuri vederea e la morile de vânt şi trebuie să-ţi ocupi locul cu nişte ore bune înainte.
*later edit: singurul loc din santorini, as in nişte sute bune de turişti, dacă nu chiar mii, se adună să urmărească apusul, inclusiv din mijlocul străzii (unde “mijlocul străzii” înseamnă că uneori n-ai loc să te plimbi de ei. pentru că da, mi s-a adus aminte că mai există şi alte locuri pe alte insule, în zdrobitoarea majoritate taverne cu belvedere.
Aproape sincronicităţi, aproape alegeri, aproape opţiuni. E unde sunt acum; în mod normal, m-aş aşeza sub leandru, cu spatele la scări, cu un pahar de …ceva, dar norocul e că normalul ăsta mai şi evoluează.
***
Ios nu e tocmai o insulă populară. Se ajunge în o oră – oră şi ceva cu vaporul din Santorini şi e o combinaţie fericită de plaje mari şi arhitectură cicladică. Foarte puţini turişti la sfârşit de septembrie, ceea ce e un mare plus. Merită să te pierzi pe străduţele din Chora câteva ore, cu toate şansele de a te saluta cu localnicii care împrospătează stratul de vopsea albă de pe străzi. Şi-apoi, merită să stai cu ochii în patru pe oriunde ai trece – aproape totul e un cadru care aşteaptă să fie tras. (Mai durează până developez filmele.)
simplicity is beauty 