I can only say I’m not cynical enough to be this disappointed.
Weird, weird year. Bad year. Of course I wish for a better one, but… So I wished every fucking single time. Wishing doesn’t really work, does it.
Reading? Nothing really shines as to list it here. But then again, it’s been a bad year for reading. I could use some more mental space.
I’m also so damn tired. It’s an interesting exploration, this one: how much more tired can one actually become? Let’s just not find the answer for this one though.
What else? Well… Athens. Athens is amazing. Just like home, but with beaches and more history. And more Athens sounds like a good plan. We’ll see how this comes about.
Să fim optimiști, întotdeauna se poate mai rău, sau cum era butada aia?
Bine că se mai termină și 2021 ăsta. N-am idee cum am ajuns pe 31 decembrie. Nu mai știu cât de epuizată sunt, nu mai am scală pentru așa ceva.
Work for nothing, chase for free (da, știu, Mark Knopfler zice cu “chicks”, dar facem ce putem).
Something’s gotta go. Ceva, cumva, va trebui să se rearanjeze.
Asta, sau măcar știu că la fiecare 6-8 luni mai apuc să dorm. Chiar, thanks for this much, Moderna, știu când am apucat să dorm în 2021. Nu-i puțin lucru în contextul ăsta.
Și poate apuc să mai scriu ceva la teză, poate mai apuc să ascult niște muzică, poate mai apuc să ceva, orice, să fie bine, să nu fie rău.
Azi-noapte, încercând cu disperare să adorm, mi-am pus în căști La Revancha del Tango. Ăsta e un album care în 2021 va împlini 20 de ani de la lansare. Cumva, rămâne unul dintre cele mai bune albume din raftul meu personal și virtual vreodată. Tot, cap-coadă, dar și pe bucăți.
Cert e că am visat la un moment dat, posibil chiar azi-noapte, că eram pe un stadion în Buenos Aires, la un concert Gotan Project, și a venit momentul ăla când tot stadionul a urlat a eliberare “Queremos una vida mejor para nuestro pueblo”. Și mi s-a părut cea mai asemănătoare experiență religioasă față de un “Never Let Me Down Again” cinstit, cu mâinile pe sus.
Aș vrea să mă pot aduna suficient cât să zic două vorbe despre 2020. Nu pot. Mi-aș fi dorit să știu pe 16 martie că plec de la birou și rămân în bucătărie până naiba știe când, prin diverse calluri, ascultând BBC 6 Music, schimbând Google Music pe Spotify pe Deezer pe Apple Music, nefiind în stare să citesc nimic câteva luni bune, bazându-mă pe prietenii mei vechi și noi să mă țină cu capul peste valuri, ținând seminariile online ca pe o gură de aer, nefiind în stare să scriu nimic.
Nu e despre pandemie, e despre pierderile mele. Ultimul lucru pe care l-a făcut motanul meu a fost să vină la mine în brațe. Apoi, realizarea că nici unul dintre bunici nu m-au lăsat să fiu lângă ei. Solace in loss and being far away from everyone, they say. I call it bullshit.
Narnia și Nora. Prima dată când am condus după trei luni, de m-am trezit pe niște străzi fără să știu cum am ajuns acolo. Am luat în brațe niște oameni, totuși. Nu m-am îmbolnăvit. Am ajuns întreagă pe 31 decembrie, cumva, inexplicabil, deși a părut teribil de departe.
Am obosit. Mi-e dor de niște albastru.
Și nu, să n-aud de teza new age cu “viața de dinainte era greșită, poate schimbăm totuși ceva”. Eram bine și știam asta. Aveam măcar două ore pe zi de introspecție în trafic.
Aș vrea să fim cu toții și-n 2021. Au fost perioade când asta a fost o dorință rezonabilă. Nu prea mai e.
în seara asta a plouat. ledurile din bucătărie flicăre de la variațiile de tensiune, iar lumina asta caldă și suficient de difuză e cel mai apropiat lucru de stroboscop, sau măcar de lumina unei faze lungi care-ți intră în ochi când conduci noaptea.
oare am uitat să conduc. oare mai știu unde-s pedalele. ștergătoare noi. oare mai știu unde-i vulcanizarea, sau omv-ul de la km48. ieșirea pe autostrada spre mare mi-e recentă în memorie, doar că-n februarie aveam treabă, iar, la raiul animalelor.
liniștea de acolo urlă a uitare, uneori. alteori doar urlă.
cum urlă și memoria aproape pierdută a orașului. străzile, străzile mai există?
in your room, where time stands still, or moves at your will. depeche, mereu. n-are nici o relevanță dacă au știut sau nu pentru ce scriu muzica asta. darul universalității ar putea banaliza, de la punct încolo. dar uite că nu.
mai nou, poți să vezi din spațiu și gropile comune săpate prin iran. sau cel puțin așa am citit. sau auzit, naiba știe. ce-a ajuns și zidul chinezesc în comparație.
de mult mi-am propus să-mi fac un tricou cu epitaful lui kazantsakis. Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβούμαι τίποτα. Είμαι λέφτερος. universalitatea nu-i banală, ca răul. și tricourile.
suspensii temporale, arcuri peste timp. viețile nu-s pe pauză. sunt vieți, deci n-au pauză. discutabil câte ficțiuni sunt, de fapt, vii.
cel mai pur lucru din univers e, probabil, mutra unui câine care îți adoarme zâmbind în brațe. un câine zâmbind nu e niciodată ficțional.
să-ți permiți aroganța post-postmodernă de a tăcea între oameni. o memorie care încă nu m-a părăsit; dar memoria e ficțiune.
aroganța soarelui de vară dimineața, care-ți intră în ochi ca o fază lungă, apoi te-ntoarce spre umbrele de pe pereți. tot lumină e și asta.
nu sunt sigură. vin după șapte sau opt ani în care n-am citit decât non-ficțiune, de multe ori aridă, alteori seacă de-a dreptul; cărți din care am încercat să-nțeleg unde naiba se duce lumea asta când se duce. e o perioadă care a început cu mine refuzând să văd lucruri cu pagini multe legate laolaltă (comentariile literare au avut acest dar dubios, care m-a trimis efectiv pe câmpii), iar apoi s-a continuat cu un plonjon altminteri sceptic în bibliorafturile întregi de norris, weber, linz & stepan, sartori, duverger, lipset, arendt, lijphart, habermas, lippmann, mcluhan și câți or mai fi fost (mulți ai naibii), din care n-am să mai ies prea curând, e prea dădător de dependență. și-n paralel am tot încercat să găsesc fire narative de ficțiune care să mă țină acolo. n-a fost să fie; o vreme am stat cu povestirile din revdepov, apoi cu nimic.
dar, cândva recent, a-nceput să mă roadă. am pierdut multă ficțiune din ce s-a publicat în ultimii ani, autori români și străini, vii sau mai puțin vii. nu-s străină de efervescența asta, am continuat să urmăresc recenzii și critică de la distanță. până într-o zi, când mi-am luat un houellebecq pe kindle. ș-apoi niște poezie, ș-apoi mi s-a întâmplat ultimul bookfest, de unde am plecat cu de toate, dar cu mai multă ficțiune decât orice altceva.
houellebecq și eugenides, dintre toți autorii pământului ăstuia, din tot ce mi-ar putea plăcea vreodată, dintre toți scriitorii de limbă spaniolă din biblioteca de la institutul cervantes. nimic nu se contrazice, totul se completează.
nu-s sigură, dar – pentru prima dată în atâta timp – teancul de non-ficțiune e ceva mai prăfuit.
simplicity is beauty 