mizantropia nu-i pentru cei slabi de înger.
în seara asta a plouat. ledurile din bucătărie flicăre de la variațiile de tensiune, iar lumina asta caldă și suficient de difuză e cel mai apropiat lucru de stroboscop, sau măcar de lumina unei faze lungi care-ți intră în ochi când conduci noaptea.
oare am uitat să conduc. oare mai știu unde-s pedalele. ștergătoare noi. oare mai știu unde-i vulcanizarea, sau omv-ul de la km48. ieșirea pe autostrada spre mare mi-e recentă în memorie, doar că-n februarie aveam treabă, iar, la raiul animalelor.
liniștea de acolo urlă a uitare, uneori. alteori doar urlă.
cum urlă și memoria aproape pierdută a orașului. străzile, străzile mai există?
in your room, where time stands still, or moves at your will. depeche, mereu. n-are nici o relevanță dacă au știut sau nu pentru ce scriu muzica asta. darul universalității ar putea banaliza, de la punct încolo. dar uite că nu.
mai nou, poți să vezi din spațiu și gropile comune săpate prin iran. sau cel puțin așa am citit. sau auzit, naiba știe. ce-a ajuns și zidul chinezesc în comparație.
de mult mi-am propus să-mi fac un tricou cu epitaful lui kazantsakis. Δεν ελπίζω τίποτα. Δε φοβούμαι τίποτα. Είμαι λέφτερος. universalitatea nu-i banală, ca răul. și tricourile.
suspensii temporale, arcuri peste timp. viețile nu-s pe pauză. sunt vieți, deci n-au pauză. discutabil câte ficțiuni sunt, de fapt, vii.
cel mai pur lucru din univers e, probabil, mutra unui câine care îți adoarme zâmbind în brațe. un câine zâmbind nu e niciodată ficțional.
să-ți permiți aroganța post-postmodernă de a tăcea între oameni. o memorie care încă nu m-a părăsit; dar memoria e ficțiune.
aroganța soarelui de vară dimineața, care-ți intră în ochi ca o fază lungă, apoi te-ntoarce spre umbrele de pe pereți. tot lumină e și asta.
simplicity is beauty 