Azi-noapte, încercând cu disperare să adorm, mi-am pus în căști La Revancha del Tango. Ăsta e un album care în 2021 va împlini 20 de ani de la lansare. Cumva, rămâne unul dintre cele mai bune albume din raftul meu personal și virtual vreodată. Tot, cap-coadă, dar și pe bucăți.
Cert e că am visat la un moment dat, posibil chiar azi-noapte, că eram pe un stadion în Buenos Aires, la un concert Gotan Project, și a venit momentul ăla când tot stadionul a urlat a eliberare “Queremos una vida mejor para nuestro pueblo”. Și mi s-a părut cea mai asemănătoare experiență religioasă față de un “Never Let Me Down Again” cinstit, cu mâinile pe sus.
Aș vrea să mă pot aduna suficient cât să zic două vorbe despre 2020. Nu pot. Mi-aș fi dorit să știu pe 16 martie că plec de la birou și rămân în bucătărie până naiba știe când, prin diverse calluri, ascultând BBC 6 Music, schimbând Google Music pe Spotify pe Deezer pe Apple Music, nefiind în stare să citesc nimic câteva luni bune, bazându-mă pe prietenii mei vechi și noi să mă țină cu capul peste valuri, ținând seminariile online ca pe o gură de aer, nefiind în stare să scriu nimic.
Nu e despre pandemie, e despre pierderile mele. Ultimul lucru pe care l-a făcut motanul meu a fost să vină la mine în brațe. Apoi, realizarea că nici unul dintre bunici nu m-au lăsat să fiu lângă ei. Solace in loss and being far away from everyone, they say. I call it bullshit.
Narnia și Nora. Prima dată când am condus după trei luni, de m-am trezit pe niște străzi fără să știu cum am ajuns acolo. Am luat în brațe niște oameni, totuși. Nu m-am îmbolnăvit. Am ajuns întreagă pe 31 decembrie, cumva, inexplicabil, deși a părut teribil de departe.
Am obosit. Mi-e dor de niște albastru.
Și nu, să n-aud de teza new age cu “viața de dinainte era greșită, poate schimbăm totuși ceva”. Eram bine și știam asta. Aveam măcar două ore pe zi de introspecție în trafic.
Aș vrea să fim cu toții și-n 2021. Au fost perioade când asta a fost o dorință rezonabilă. Nu prea mai e.
simplicity is beauty 