Sunt nervoasă şi sictirită. Cam de vreo trei săptămâni, poate chiar o luni. Nu ştiu de ce, da’ mi se pare că lumea mă dă jos din tren, literalmente. Şi mă enervează la culme că nu pot să arăt lumii furtuna. Băi, e acolo. Se-ntâmplă, undeva. Iar aparenţa e ca şi cum nu.
Om de piatră, piatră de om. Om de om şi piatră de piatră. Şi toate ast’e patru zări co-există. Te împarţi frumuşel în patru. Da’ nu egal, ci cum te spargi. Sau te tai. Sar aşchii ascuţite, sau bucăţele moi şi calde. Şi te joci de-a v-aţi ascunselea cu tine. Tu cu tine, singuri, ca de obicei.
Dar mai întâi, aş vrea să vi-l prezint pe cel mai mişto profesor. Nu cred că-i vreo coincidenţă, e profesor de muzică.
***
Stau acuma pe canapeaua mea din sufragerie şi mă uit pe geam, dincolo de balcon. Şi mă enervez crunt când văd că salcâmii după care se ascunde un oarecare cimitir au început, literlamente, să chelească. La dracu’, vine iarna. Tot ce mai aştept e să văd reclama aia absolut cretinoidă la Tuborg Christmas Brew, să se facă 7 decembrie, când e ziua lu’ Doamna Mama şi dup-aia, gata!, are să treacă.
V-am mai povestit eu de Magda, fiinţa care-mi păzeşte sănătatea mintală. Ei, Magda o are pe Georgia. Şi Georgia m-a întrebat dacă Moş Crăciun e infinit. Nu, nu veşnic, ci infinit. Pulsul mi-a luat-o razna când m-am întors şi m-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama ce era să fac. La dracu’, mai sunt şi oameni care nu recunosc scrisul alor lor pe cadouri. Şi după aia am mai visat o grămadă de chestii şi mi-am dat seama că nu mai e atât de departe.
Şi ar cam trebui să nu mai dorm pe canapeaua din sufragerie, iubita mea canapea. Adică ar trebui să mă mut pe ceea ce se vrea a fi o canapea extensibilă, fancy-trendy, luată de la Ikea, cu un cadru metalic de 40 de kile când eu am vreo 50. Şi eu tre’ să manevrez chestia aia.
Ştiţi, locul meu de dormit e sacrosanct, aproape. Bine, eu dorm foaaaahaharte mult, da’ asta-i partea a doua. Şi pe canpeluţa din sufragerie am dormit şi continui să dorm de vreo… doi? Hai că se fac trei ani. Ca să nu mai zic că-s legată sentimental de ea, că doar am sharuit-o, cu tot cu pernă, cum ar veni. Ştiu exact cum şi unde tre’ să mă aşez ca să adorm instant. Mai ştiu şi cum nu trebuie să mă aşez ca să nu adorm. Şi mai ştiu multe, multe alte chestii. La început am urât-o. Era urâtă. Acum nu mi se mai pare, deşi-s absolut convinsă că ea continuă să aibă acelaşi aspect pe care-l avea când am văzut-o prima dată. La dracu’, e a mea.
Cât despre pernă, într-un episod viitor. Nu, încă nu-mi place ca lumea să întârzie.
Într-o vreme, salutam cu “Aloha!”. Era exotic, era fain, era cool, toată lumea zâmbea. Iar mie mi se părea absolut fabulos să-mi încep fiecare conversaţie cu “la revedere”.
Mă mai ciupesc din când în când, doar ca să ştiu că mai pot să simt. Nu există “nu pot”, există “nu vreau”. Oi fi eu mai nesimţită din fire, da’ uneori tre’ să ştiu că-s vie. Că respir, că-mi bate inima, că-mi funcţionează creierul. E ca şi cum aş avea un soi de garanţie a faptului că mai pot să mai simt ceva, orice, în caz de urgenţă. Dar da, sunt şi momente în care simt al dracului de mult şi mi-e foarte bine. Şi, de obicei, atunci mă duc să gătesc ceva de dimineaţă. Şi mă ciupesc din nou. Încep să prind curaj.
Într-o anumită conjunctură, am ajuns să mănânc nişte covrigei dintr-ăia de se mănâncă pe la petreceri şi protocoale. Şi mi s-a părut absolut penibil să mănânc covrigei cu gust de şuncă prăjită. Jignirea supremă faţă de o chestie de mâncat este să aibă gustul unei alte chestii de mâncat. Pâine cu gust de şuncă prăjită. Pâinea parcă se mânca-cu şunca prăjită ultima dată. Da’, vorba aia, lumea se mai schimbă.
Am ajuns la stadiul în care proştii mă distrează. Da’ doar dacă nu-s excesiv de proşti, atunci mă duc şi scot calaşnicoava dă pă unde am pus-o şi rezolv problema. Băi, şi eram eu într-o zi în şaij’noo, şi era aglomerat al dracu’. Habar n-am cum am făcut, da’ am nimerit lângă o cucoană cu un plod. După ochii lor umezi ca ai unei căpriţe, mi-am dat seama că intrau la categoria “puşcă”. Şi mergem noi unii lângă alţii ca sardelele vreme de vreo două staţii, şi la un moment dat începe plodu’ să mă calce pe picior. Deliberat. Mă uit la el, rânjea ca un imbecil. Mă-sa, şi mai şi. Îi fac observaţie puştiului, care n-avea mai mult de cinci ani. Dă să răpundă, da’-l acoperă mă-sa. Care m-a făcut în fel şi chip pe motiv de “cum vă permiteţi, domnişoară, să-i faceţi observaţie?!”. Tre’ să mă laud, n-am vrut s-o omor. M-a buşit doar un râs isteric, de nu m-am putut calma o juma’ de oră după. Şi m-am enervat crunt atunci când mi-am dat seama că mă-sa plodului s-ar putea să-şi dea seama sub care birou să presteze. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Iar de vreo cinci zile, la gâtul meu stă o piatră de jad. Simplu şi frumos, contrar multor lucruri din jur. Mulţumesc din suflet.
