N-am nici cea mai mică idee de cum Dumnezeu să spun ceea ce vreau să spun. E greu, pentru că-s chestii de viaţă, absolut esenţiale întru supravieţuire şi mulţi, dar extrem de mulţi dau p-afară de ipocrizie şi de comoditate şi de mârlănie, etc.
Chestii de viaţă… Da, căsătoria mi se pare cea mai imbecilă chestie pe care o poate face un cuplu. Îmi este absolut imposibil să accept raţiunile pentru care cineva ar oficializa ceva ce-i numai al lui şi al persoane iubite. Nu văd de ce tre’ să ai o bucată de hârtie pe post de garanţie a faptului că eşti iubit, la fel cum nu pot să realizez motivele pentru care femeile îşi doresc atât de tare hârţoaga. Şi nu, nu vreau să aud argumentele cu statutul şi cu garanţia, pentru că la fel de uşor cum semnezi cu pixu’-n mână, poţi să şi divorţezi.
Ce ţi-e şi cu divorţurile astea…! Da, cândva am trecut şi eu prin aşa ceva, din postura copilului-devenit-minge-de-ping-pong şi scriu textul ăsta cu furia subiectivă a unui om care nu a înţeles la timpul potrivit de ce. Şi care are, ca urmare, nişte sechele.
Spre exemplu, părerea despre instituţia căsniciei. Sau faptul că-s extrem de circumspectă în privinţa unui copil, din simplul motiv că n-am să pot avea niciodată certitudinea asupra faptului că o să crească într-o familie şi că s-ar putea să-l fac să treacă prin nişte lucruri pe care nu i le doresc nici măcar celui mai crunt om de pe planetă.
Văd în jur din ce în ce mai multe cupluri cu copii măricei, de 12 – 13 ani, care ajung să divorţeze. Îmi vine să urlu când mă uit în ochii copiilor şi văd ce văd (dacă o să faceţi vreodată experimentul ăsta, chiar şi netrecând printr-o experienţă de genul ăsta, or să vă apuce tremuricii).
Şi-mi vine să mor când ştiu că toată nebunia de mai apoi se trage din beţia începutului, din inconştienţă. E frumos, nu-i bai. Numa’ să n-apuci să faci un copil şi să-ţi dai seama că nu l-ai făcut cu cine trebuie.
E o zi dintr-aia. Maică-mea a picat lată de somn pe canapea (chestie care nu mă miră), motanul doarme lipit de ea, visează, aleargă în somn, câinele e la picioarele mele, aproape că a adormit şi el… Televizorul merge, cărţile stau pe masă, tonele de bibliorafturi şi de hârtii şi de cărţi sunt exact în aceeaşi poziţie în care erau şi acum o săptămână. Mi-e somn.
Coji de nuci. Nu, n-am ajuns niciodată să stau pe ele. Au un miros. Acel miros. Hehe, miroase a nuci. Mi-e şi mai somn. Nu-mi mai merge softul de downloadat torrente cumpărat legal şi cu copyright şi cu tot ce mai treb’e muzici şi filme. Ceea ce e foarte enervant, pentru că vreau să ascult Hooverphonic şi System of a Down şi să văd The Invention of Lying şi nu pot. Şi să nu pot mă stresează al dracu’.
Am vreo cinci cărţi de aproximativ 400 de pagini fiecare de citit până săptămâna viitoare. Întru nu se ştie ce. Am un manual de rusă pus la îndemână de vreo câteva luni. Absolut inutil, nici măcar nu l-am deschis, d-apăi să mai învăţ şi alfabetul. Chiar, de câtă disciplină e nevoie. Aşa, la modul general.
Dimineaţa mi-e rău să mă ridic din pat. E perna mea acolo, e cald,… uneori, nici nu-i nevoie să mă scol de-acolo ca să muncesc. Cred că somnul e munca mea preferată; de fapt, nici nu intră la “muncă”, e hobby. Lăsaţi-mă să dorm. Vorba unui magnet de pe frigiderul meu, I love mornings but I just wish they came later in the day.
Şi săptămâna asta vreau să m-apuc să dorm în patul meu trendy-fancy de patru’j de kile de la Ikea. Da, tre’ să-l mut. Deja am în cap nişte pârghii şi nişte scripeţi pe care să mi-i montez cumva. Ei, pe dracu’. Singurele lucruri care mi-au lipsit în toată perioada asta au fost boxele ruseşti, Radiotehnika S-30, care-s pe la a doua generaţie de hărtăneală cruntă. Şi care se ţin într-un mare fel. Şi cu care aş putea lejer să dau jos tencuiala de pe pereţii vecinilor de dedesubt. De dragul muzicii.
Şi-s nervoasă când nu reuşesc să sun lumea la timp. Sunt nervoasă când îmi iau nişte angajamente faţă de mine, pentru că ştiu că n-am să le respect. Cele mai sănătoase lucruri vin de la sine. Vin pentru că vin şi-atât.
Vin fiert! Trebuie să preiau frâiele problemei şi să mă duc să cumpăr. E iarnă, deja. E iarnă şi-n seara asta nu mi-a fost frig. Şi nici n-o să-mi mai fie.
Gata, mă duc să mă dezbrac de creionul de ochi. După fusul meu orar, e dimineaţă. Bună dimineaţă.
Sunt nervoasă şi sictirită. Cam de vreo trei săptămâni, poate chiar o luni. Nu ştiu de ce, da’ mi se pare că lumea mă dă jos din tren, literalmente. Şi mă enervează la culme că nu pot să arăt lumii furtuna. Băi, e acolo. Se-ntâmplă, undeva. Iar aparenţa e ca şi cum nu.
Om de piatră, piatră de om. Om de om şi piatră de piatră. Şi toate ast’e patru zări co-există. Te împarţi frumuşel în patru. Da’ nu egal, ci cum te spargi. Sau te tai. Sar aşchii ascuţite, sau bucăţele moi şi calde. Şi te joci de-a v-aţi ascunselea cu tine. Tu cu tine, singuri, ca de obicei.
