De când mă ştiu, m-am considerat mult prea dură, mult prea echilibrată pentru stările astea de depresie, de neputinţă, de “mai ducă-se dracu’ totu’!”. Băi, şi după ce că-s eu cu capsa pusă (da’ rău, nu aşa), mă mai şi enervez pe mine pentru că am avut aroganţa aia de rahat să mă consider prea puternică.
Of, Dumnezeule, nu-s. Nu-s şi habar n-am cam ce ar trebui să fac în cazul ăsta. D-aia, că m-am considerat eu atotstăpâna şi atotştiutoare şi aia “care nu plânge niciodată”. Chiar, multă lume mi-a spus chestia asta, că nu plâng. Şi nu-mi place s-o fac – e semn de, vezi, Doamne!, slăbiciune. Slăbiciune pe dracu’, că mai avem nevoie şi de iarbă. (În mod dubios, n-am mai ascultat cânticelul ăsta cam de mult timp).
Se adună. Chestii şi trestii, muzici şi filme, oameni şi întâmplări. Se adună, eu sunt omul care nu plâge niciodată, care nu se pierde, care ştie ce tre’ să facă în momentele alea grele, care se descurcă excelent sub presiune, care, care, care.
Da? Serios?! Şi la ce-mi foloseşte acum, când dau p-afară toate astea? Sub presiunea mea n-am rezistat niciodată. Semn că mă cunosc prea bine. Şi-mi cunosc prea bine punctele slabe. Alea unde doare, dacă dau.
Şi dacă nu dau eu, dau alţii. E adevărat, n-au atâta skill cât am eu.
Şi-s omul care preferă să moară de mâna lui, nu de-a altora. Figurativ, bineînţeles. Drac mort n-aţi văzut şi nici n-o să vedeţi.
E o zi obişnuită, am de lucru ca dracii şi, cu toate astea, pe mine mă taie o lene de-aia de porc. D-aia de nu te lasă să te mişti. Sau, şi mai rău, să gândeşti. Şi eu ce tre’ să fac, să dau cu aspiratorul?? Să-mi fac patu’?? Să mă dau jos din pat??
Hmm, cred că o să zic pas, asta dacă nu cumva o să-nceapă Mr. Chester, în calitatea lui de câine, să se milogească pe lângă uşă. Şi-atunci nu mai zic pas, că nu am nici cel mai mic chef să strâng după el.
Şi motanul, pe care l-am găsit ieri în baie, tolănit în cadă. Nu-i place de nici o culoare apa, că l-aş fi băgat sub duş.
Şi mi-ar plăcea să trăiesc şi fără ştiri de genul “Trupul lui Michael Jackson scos la licitaţie pe e-bay”. Sau “Copil căzut în puţ”. Sau ceva, orice, legat de Ridzi.
Şi dumiriţi-mă şi pe mine de ceva: de când dracu’ se spune “a face succes”??? Oi fi lipsit eu la nişte episoade din acest soap opera care este existenţa noastră (ee, hai că p-asta am scos-o!!!!), da’ să dea dracii dacă mai înţeleg ceva din lumea în care trăiesc. Nu că ar fi trebuit neapărat, da’ totuşi, măcar aşa, de bun-simţ. Chiar, ce-i aia bun-simţ?
Cred că sunt printre foarte puţinii care nu s-au uitat la memorialul Michael Jackson, pentru că mi se pare un pic cam deplasată toată manifestarea asta generală. Ok, el a avut mai multe sclipiri de geniu decât media, într-adevăr a fost tatăl lor, a şi lăsat suficient material de studiu muzical.
Întâmplarea face că mi-a spus cineva de secvenţele cu fiica lui cea mare, pe care aveam să le văd o oră mai târziu, în deschiderea jurnalului de la Antena 3 (parcă).
De ce să-i faci asta unui copil? Poate oi fi eu aia nebună şi cu-concepţii învhechite, de asta întreb. Pierderea unui părinte e o traumă, lasă sechele… Strict din punct de vedere uman vorbind, nu vreau să mă gândesc prin ce trece acel copil. Şi totuşi, de ce să-l supui unui stress suplimentar? De ce să-l chinui? De ce să nu-l laşi în pace? Ce vină are el că tatăl lui a fost Michael Jackson?
Întrebări al căror singur răspuns pe care l-am găsit a fost marketing. Uite de-aia, că nu se poate fără. Mereu, dar mereu, intervine dorinţa de “mai mult”.
Şi e păcat, e tare păcat… Sau – poate – sunt eu defectă. Da’ aici n-ar fi o aşa mare problemă.
Am venit de la mare cu o grămadă de idei şi subiecte legate de natura umană, de psihologia gesturilor, etc., dar cum am dat cu nasul de aerul de Bucureşti, cum m-am lenevit. Sau nu m-am lenevit neapărat, ci doar a tăbărât lumea pe mine (d-acu’ înainte îmi car wirelessu’ după mine, să fie clar) şi trebuie să recuperez cu treburile nefăcute. Se cam adună într-o săptămână…!
V-aş scrie acum despre cât de bine poţi cunoaşte un om în mediul lui natural, dar pentru articolul ăsta îmi trebuie o introducere bună şi o insomnie pe măsură, ca să mă pot concentra. Cum acum nu am nici unul dintre aceste elemente, zic pas. Până noaptea viitoare, sper – asta dacă nu se mai trezeşte vreunu’ să-mi spună că “băi, ştii, textu’ ăla trebuie rescris…”.
De menţionat că am un mare chef de ducă. Adică sunt foarte tentantă să mă duc la gară, să mă urc în primul tren şi să mă duc. Asta pentru că n-am motor, desigur, că dacă aş avea, ar fi mult mai simplu.
Se poate să se termine isteria cu Michael Jackson??? Vă rog io frumos. Şi vă şi mulţumesc anticipat.
Ceea ce se arata ca fiind o zi absolut excelentă după o săptămână destul de solicitantă e, de fapt, o zi de rahat.
- Leptoapa s-a încins şi merge ca dracu’
- Mi-e cald de mor
- Nu mai am ţigări
- Mi-am uitat încărcătorul de telefon la Mangalia
- Nu am chef
- Îmi doresc sincer ca azi să nu mă sune nimeni
- Urăsc cu patimă Facebook-ul, hi5-ul, last.fm-ul, linkedin-ul, flickr-u’ şi câte or mai fi
- Însă Twitterul m-a scos din minţi azi, pentru că toate aplicaţiile pe care le folosesc au crashuit într-un mare stil, în aşa fel încât să mă umplu de draci
- Nu am stare de citit. M-am apucat de vreo 4 – 5 cărţi. N-am şanse să termin vreuna în timp util.
- Trebuie să updatez pagina de citate şi iar mi-e lene…
Am înnebunit. Clar.
Cateodata, trebuie sa-ti pui la loc tzoalele in valiza. Corect? Corect. De ce? Ei, pentru ca omul vine, da’ mai si pleaca.
Pe a’st principiu, m-am gandit eu azi ca ar fi cazul ca macar sa-mi asez cat de cat hainele. Pentru ca evident, am avut nevoie de alea care erau puse la fund. La fundul valizei. De mine. Mbun.
Ca sa incep cu inceputul, am sa va spun ca, atunci cand am plecat, in vesnica mea graba, mi-am asezat pantofii, tzoalele si cosmeticalele intr-o ordine complet aleatoare, dupa care le-am pus in ordinea lor fireasca (Dumnezeu stie care e aia), urmand sa le indes literalmente. Valiza mea nu s-a inchis din prima, ca atare am mai insistat. Si cand mi-am dat eu seama ca nu merge, am repozitionat o punga-cu-nu-mai-stiu-ce. M-am opintit eu ce m-am opintit cu genunchii in punga cu gelu’ de dus si samponu’, da’ macar am reusit sa trag fermoarul – una dintre cele mai mari realizari ale anului acesta.
Dragii mei,… ati putea sa-mi spuneti cum erau asezate lucrurile alea inainte sa deschid eu valiza? Nu de alta, da’ tre’ s-o fac sa se inchida. Din nou.
Multumesc anticipat.
Nu se intampla nimic. Rutina e rutina. Singurele chestii care ma incomodeaza sunt bataturile din talpa, capatate dupa cate 10 – 12 km de mers pe jos.
Dorm ziua si stau treaza noaptea. Iar cand spun “stau”, literalmente la asta ma refer.
Marea-i calda, nisipu-i fierbinte, plaja-i plina de alge.
Daca se intampla ceva notabil, n-o sa innebunesc. Pe Twitter cred ca o sa am update-uri.
Mai multe nu stiu sa va spun. Nici sa ma mai enervez nu-mi arde.
Mangalia e un oras inchis, din toate punctele de vedere. Dupa ce te-ai plimbat si rasplimbat, devine inutil sa mai spun ca nu e absolut nimic de facut. Mers la plaja-dormit-scris mailuri/blog/twitter-citit blogurile faine. Si atat.
Singurul hotel din Mangalia (ala de pe faleza) e gol si parasit. Deci in Mangalia nu-i nici dracu’. Si pe buna dreptate. Vreo doua terase care arata destul de dubios, una bucata terasa faina pe plaja (nu stiu cum se cheama, dar canta niste tipi acolo tare fain), 4 – 5 farmacii (macar atat), multe chioscuri de presa. Si… punct.
Oricat m-as chinui sa gasesc niste puncte pe care sa le pot prezenta aici la “asa da”, nu gasesc. Iertati-ma, da’ plaja nu-i totul. Nu-i suficient sa ai iesire la mare si doua terase foarte dubioase (repet) ca sa te numesti “statiune turistica”.
Da’ ia mai da-l in ma-sa de management! Duca-se dracului de infrastructura, la ce dracu’ sa o folosesti?!…
Chiar, stiati ca daca va prinde ora 9.30 – 10 pm in Saturn (care-i peste drum, cum ar veni), nu aveti cu ce mijloc de transport sa va intoarceti in Mangalia? Doamne-fere’ sa ti se faca rau, ca aici o mierlesti.
P.S.: Cei care stati/ati copilarit/aveti treaba in Mangalia si vi se pare raiul pe pamant, suparati-va cat vreti. Nu e rai. E rau.
A doua zi de mare a fost, culmea!, fara mare. Pentru ca toata ziua a fost innorat si cum naibii sa te prajesti ca lumea cand n-ai cu ce?
Dar exista si o parte foarte buna. Si anume aceea ca, dupa vreo doi ani de cautari si amanari, am ajuns sa imi iau niste ochelari de soare. Intr-adevar, am dat o caruta de bani pe ei (literalmente), dar macar sunt Polaroid si au venit la pachet cu un toc foarte fain si cu o carpita speciala de curatat lentile. Si ce-mi place cel mai tare la ei e ca sunt simpli si n-au nici un fel de briz-brizuri. Adica merg la absolut orice. Si sunt si potriviti pentru fata mea ovala si foarte mica.
Totusi, eu trebuia sa scriu despre Mangalia, nu despre ce ochelari de soare mi-am luat eu. Asadar:
- Mangalia este mult prea linistita fata de obisnuintele mele.
- Aici n-a plouat. Si mi-e dor de o ploaie de Bucuresti, cu efecte revigorante.
- Nu ai cum sa te pierzi in Mangalia. Doua strazi, si alea goale.
- A propos, aici la unu noaptea strazile sunt literalmente goale. Nu e nici dracu’. Nu ca pe faleza sau pe la terase ar fi. Uite, din punctul asta de vedere imi palce mai mult Mamaia.
- Ajungi oriunde in maxim 10 – 15 minute, mergand pe jos. Ca sa nu mai zic ca mersul pe jos e de un milion de ori mai eficient aici decat in Bucuresti. Alt oras, alte distante.
- Aerul e foarte sarat. Atat de sarat, ca eu n-am fumat deloc astazi.
E de bine, dar tre’ sa ma conving eu de asta. Cred.
Asa, deci, astazi (adica ieri, ca eu scriu postul asta duminica si voi il cititi luni) am ajuns – dupa o pauza de multa vreme – sa fac o baie in mare ca lumea (nu ca aia din Capri de anu’ trecut). Ceea ce mi-a placut la nebunie. De mare zic, nu de alge…
Drumul foarte liber. Daca stau eu sa ma gandesc mai bine, nu pleaca nici dracu’ la mare duminica la sapte dimineata, corect? Corect. Da’ drumul tot a fost foarte liber, ceea ce nu poate decat sa ma bucure.
La prima impresie, in Mangalia e teribil de liniste… Aproape ca imi lipseste praful si zgomotul din Bucuresti. Pietonii se arunca-ca bezmeticii pe trecerea de pietoni, pe principiul “soferul e cu frana”. Plaja ar fi chiar faina daca ar fi si curatata de alge; trebuie NEAPARAT sa ma duc sa imi iau niste ochelari de soare, pentru ca am constatat ca ma deranjeaza teribil. Ah, da, si niste Visine, ca ma ustura ochii de nu vad tastatura. Da’ maine.
In rest, Elmiplantu’ sa ne traiasca; cu toate ca am stat la plaja de pe la cinci si doar vreo ora, cu tot cu baia in mare, m-a prins imediat soarele. M-a prins si-acu ma arde, ca sa zic asa.
Vreau ca undeva in zilele urmatoare sa ma duc sa dau o raita prin Mangalia, sa vad eu cam care-i mersu’ p-aici.
Si va rog frumos sa ma aplaudati. Mi-am uitat febletea mea de aparat foto acasa. Deci poze – pauza. Da’ m-oi descurca eu cumva…!
