Ţânţar care eşti tu ţânţar, lasă-mă să dorm!

De vreo săptămână, se pare că am un ţânţar. E noul meu animal de casă.

Nu l-am adoptat de bună-voie, s-a auto-impus. Şi mă băzăie. Mă enervează. Ah, şi ce mă mănâncă cel mai tare, îşi ia de mâncare singur. De la mine. Îi plac picioarele mele. Şi, ca să-şi arate preţuirea tzântzărească, mi-a făcut nişte buboaie cât Casa Poporului.

Nu l-am bătut cât era mic şi s-a obrăznicit. S-a săturat de picioare (adevărul e că nici nu prea mai avea de unde) şi s-a reorientat spre burtă. Şi spre spate. Şi spre mâini.

Eu cred sincer că ţânţarul ăsta mă iubeşte. La cât m-a muşcat, culmea ar fi să nu. Numai că, vedeţi voi, iubire cu de-a sila nu se poate. Pe mine dragostea asta a lui mă chinuie; mă mănâncă, să fiu sinceră.

Aşa încât am luat eroica decizie de a da foc la o spirală Raid. Sper să-mi înţeleagă mesajul subliminal şi să mă lase în pace. Că nu-mi place iubirea de ţânţar. Şi sunt sigură că, dacă l-ar muşca şi pe el vreun alt ţânţar flămând, nu i-ar pica bine.

Dă, Doamne, să dorm şi eu la noapte nemuşcată. Dacă se poate.

Banii-s praf şi prafu-i bani

Cum era căldura aia afară, am zis eu că ar fi frumos din partea mea să-mi pun sandalele. Ceea ce am şi făcut. Urmând să port sandale prima dată pe anul ăsta.

În parcarea de la Feeria. Între betoane. În căldură. Merg. Şi merg (maşina lăsată la dracu-n praznic de obiectiv). Şi mai merg. Şi, la un moment dat, constat că mi-a intrat praf în sandale, care erau oarecum strânse pe picior. Okay.

Ajung acasă, mă descalţ; constat încă o dată cât de mult praf e. Şi cum o să mor eu de la praf, şi nu de la ţigări.

De ce încă o dată? Pentru că vineri m-a pus necuratu’ să vin pe jos de la Piaţa Pache Protopopescu până în Drumul Taberei  (Drumeţul) pe jos, pe ruta lui 69. Trecând peste faptul că am făcut într-o oră jumate (cu oprit şi mâncat îngheţată, să ne înţelegem) ceea ce aş fi făcut cu troleul cam în tot atât timp, am înghiţit praf cât pentru zece vieţi. La Universitate e crunt, acolo trebuie să mergi cu masca de gaze; situaţia devine chiar roz pe la Drept, unde e multă verdeaţă (şi foarte multă linişte, cred că am nimerit eu cumva greşit). Ce să mai zic, când am ajuns în cartier, am crezut că eram, cumva, la munte.

Respriram de parcă aş fi fumat două pachete sudate, ca să zic aşa. Data viitoare plec cu masca de gaze.

###

Băneasa Shopping City. Peek & Cloppenburg (un magazin cam infect, după umila mea părere).

Mă enervez când văd ce ţoale (şi ce preţuri) erau la parter şi mă duc la etaj. Şi cum mă plimbam eu aşa, ca o mare lady ce mă aflu, îmi pică ochii pe o geacă de piele absolut demenţială. Nişte închizători cum n-am mai văzut, finisaje de nota 100, căptuşeală impecabilă, fermoarul mergea perfect, nasturii erau la locul lor… Până să apuc să o dau jos de pe umeraş, îmi vine ideea să mă uit totuşi la preţ (da’ jur că de obicei n-am impulsul ăsta primul). Găsesc eticheta şi încep să citesc preţul. 4, 2, 9, 0, lei. 4290 lei. De menţionat că am învăţat să citesc doar preţuri de trei cifre în lei noi. La d-astea cu patru începe să-mi dea cu virgulă. Noa, zic, bine, hai încă o dată. 4290 lei. CUM?!?!?! Nu se poate. 4290 lei (deja începusem s-o invoc pe Arabella, poate se duce zeroul ăla din coadă). Al dracu’, nu dispărea. Nu. NU! Patruş’trei de milioane?!?!?! Cât e euro? Nununu, n-are cum. Nu se poate. Am vedenii, e cutremur, s-a întâmplat ceva. Mă mai uit o dată… respectiva ţoală era de la Ralph Lauren.

Pun geaca pe raft şi mă uit la geanta de alături. Doar 1890 lei. Hugo Boss. Chilipir, ce să mai!

P.S.: Promit că o să-mi pun o sondă de petrol în curte. Sau, dacă nu găsesc petrol în curtea blocului, mă mărit cu un şeic.

V-am zis că n-o să am timp

Ceea ce s-a adeverit. Mi-aş fi dorit să nu, că deh!, estem şi noi oameni (sâc!). Dar, de obicei, idioţii au talentul să ţi se aşeze pe cap toţi în acelaşi timp. În fine, asta e deja altă discuţie…

Duc o lipsă de productivitate crâncenă. Nu mai citesc nimic, nu mai fac nimic, nu mai ascult nimic nou (culmea, când se încălzeşte afară nu mai pot să ascult muzică; sper să îmi revin repede), nu se mai mişcă nimic, prietenii cu care mai ieşeam sunt plecaţi care pe unde sau au şi ei treabă… Nu-i a bună. Sincer. Las’ că vine vara!

###

Am început să mă plictisesc foarte tare de Twitter. E interesant la început, dar când realizezi că e o nesfârşită discuţie în care toată lumea vorbeşte şi nimeni nu aude nimic, ţi se taie. Da, e bun şi de matrimoniale, e bun dacă n-ai somn, e bun dacă n-ai treabă la birou, e bun dacă te plicitiseşti. Dar atât.

###

Nu ştiu dacă am zis vreodată, dar mie îmi place foarte mult oja roşie. Are un farmec anume, îmi vine şi bine (şi sunt şi modestă, a propos), iar dacă ştii să îţi alegi culoarea, eşti de 10 ori mai câştigată. Ca aspect al unghiilor zic, că la capitolul sănătate prefer să nu mă bag.

Aşa, şi cum sunt eu mare amatoare de ojă roşie, a trebuit să învăţ să îmi pictez unghiile. Dragi şi drage, să-ţi dai cu ojă pe unghii este o adevărată provocare pentru un om căruia îi tremură mâinile prin definiţie. Mno, bine, am exersat ( MULT) şi, într-un final, am reuşit să mi le pictez fără prea mari devieri de la traseu. Dar fix când am început să mă prind cum stă treaba, a început şi oja să sară grosolan de pe unghii. Azi seară mi le pictez, a doua zi după duş – oja ciobită.

Păi ce naiba e asta???

N-are voie omu’ să-şi facă unghiile că trebuie să şi le şi şteargă. Io vreau o ojă care să nu sară. Şi care să se aplice singură (idealul idealurilor). Să se usuce instantaneu. Şi, eventual, să se cureţe şi singură, să nu mă fac eu roşie pe mâini ca ouăle de Paşti de fiecare dată când mă curăţ. ‘Nţeles?

Nu mai pot

Am ajuns la punctul ala de saturatie. Orice as face, ajung la concluzia ca nu ma mai tin nervii, ca nu mai am rabdare, ca pur si simplu nu mai vreau.

E mai, e cea mai frumoasa luna din an, ar trebui sa pot sa merg toata ziua pe jos, prin parcuri… Nu pot. Nu am timp. Am treaba. Mi-e somn, sau mi-e foame, sau – in cel mai bun caz – mi-e sete. Sau am treaba din nou.

Am constatat ca sunt la un search pe Google distanta de oricine. Ca sa fiu sincera, niciodata nu mi-am facut mai multe griji pentru asta decat acum. Pentru ca oricine vine aici are posibilitatea sa ma cunoasca. Atat de bine cum putini ma stiu (si aia de pe blog, desigur).

Mda, uneori ma apuca paranoia. Stiu, sunt un pic bolnava. Si nu mai pot.

###

Imi place mai, ar trebui sa fie libera. Mai libera ca iulie sau august, de exemplu. Mai vreau!

P.S.: Cineva a ajuns pe blog cautand “emisiunea radiofonica racnetul carpatilor”. Ah, de ar exista o emisiune de genul asta… *daydreamin*

Oficial,…

… a venit timpul sa declar ca ma depaseste lumea in care traiesc. Sau, mai bine zis, ca a inceput sa ma depaseasca.

Nimeni nu stie nimic. “Lasa, mai vedem noi maine”. Avand in vedere ca timpul meu nu are limite si ca e prevazut by default sa stau dupa toti prostii, trebuia sa ma fi asteptat si la asta. Si totusi…

###

Cum stau io acu’ pe balcon, unii lucreaza pe la niste tevi. Si sunt in faza sapaturilor. Ghiciti ce nebunie e aici. Nici gandurile nu mi le aud ca lumea.

###

Am gasit la Cetateanul Popescu o initiativa foarte interesanta, care se cheama Biblioteca fara fir, si de pe urma careia poti sa citesti (aproape) cat vrei. Astept sa treaca perioada asta nebuna, ma inscriu si o sa va mai povestesc dupa ce si cum. Dar e un proiesct extrem de generos, care promite al naibii de multe. Si da, mi-e dor sa citesc cate trei carti pe saptamana. Ca-n vremurile bune!

P.S.: Diacriticele is in greva. Nu stiu de ce.