Zece ani de blog

I’ve seen things…
So many things that you can’t believe,
Past designs, future designs,
Cables in the bend.

Maică, pe vremea mea…

Acum fix zece ani, dădeam publish prima dată. Întâi pe Blogger, apoi pe WordPress, am avut vreo câțiva ani și un domeniu propriu, cu care n-am făcut nimic, bineînțeles. Nici nu mai țin minte de ce am decis că-mi trebuie blog, nici nu mai contează. Am scris zilnic vreun an și ceva, era exercițiul meu de disciplină, apoi din ce în ce mai rar; am cunoscut o grămadă de oameni mișto; apoi mi-am făcut conturile de Twitter și Facebook și s-a dus naibii blogăreala.

Nici n-a zburat timpul, nici n-a trecut prea încet. Pur şi simplu s-au întâmplat lucruri.

Am câteva idei despre cum ar putea să se mai transforme spațiul ăsta, toate cer bruma aia de energie și dedicare pe care o mai am pentru foarte puține chestii, zilele astea. Treabă de priorități, poate. Când ești control freak, cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci e să lași loc să se întâmple lucrurile.

Vangelis – Intergalatic Radio Station

Din magazine

Azi, la Mediagalaxy, am văzut nişte căşti. In-ear (sunt incomode la început, însă calitatea sunetului e superioară celei a căştilor “normale”), cu etui metalic, cu j’de mii de sisteme; ce mai, Dumnezeul căştilor. O, Doamne!…

Am găsit “Musicophilia. Tales of music and the brain” lui Oliver Sacks. Tradusă în română! Eu căutam cartea asta de vreo doi ani, fără să sper vreodată că va fi tradusă şi la noi. Cartea asta e despre muzică şi despre creierul uman. Sau motivarea ştiinţifică a lucrurilor de care sunt convinsă cam de când mi-a pus tătâne-mio prima oară radioul la capul patului şi l-a lăsat mergând.

Şi mi-am mai luat şi “Cuponul fals” al lui Tolstoi, aşa, că n-am mai citit ceva scris de un autor rus de multă vreme. Şi mi-e dor de je ne sais quoi-ul acela al lor.

Şi nişte schiţe superbe la magazinul ăla cu tablouri din Feeria. Şi alte zeci de mii de milioane de chestii. Din magazine.

P.S.: Mai mult ca sigur voi mai scrie despre “Musicophilia”, deci… pregătiţi-vă. Trebuie doar să termin “Banchetul” lui Platon (azi cică ar trebui să ţin o cuvântare despre) şi mă apuc. Cu mâinile de cap.

Dileme şi bilanţuri

Teoretic, am avut treabă. Practic, n-am făcut nimic. Teoretic, ar fi trebuit să scriu vreo trei bloguri cu ce mi s-a întâmplat. Practic, nu mai am nici o tragere de inimă să scriu. Sau poate nu aici.

Adevărul e că, după vreun an şi de scris zilnic, am ajuns la punctul ăla în care îmi trebuie o stare specială să scriu – stare pe care o am în locurile în care nu pot absolut deloc să scot foaia şi pixul sau, în cazurile strălucite, laptopul – şi să mă apuc să aştern diverse.

Pe de altă parte, de-abia acum îmi dau seama câte am spus aici. Despre mine, zic. Şi au apărut, de-a lungul timpului, tot soiul de oameni care m-au făcut să mă întreb (chiar şi acum) dacă e bine. Dacă încă mai e bine. Şi dacă mai pot să merg mai departe; blogul e un soi de poveste pe care eu o scriu. Şi mi-a plăcut chestia asta la început, nu aveam restricţii, nu mă privea nimeni… Eram eu şi atât.

Mi-am făcut prieteni, am auzit de persoane de care nu aş fi auzit în vecii vecilor; iar acum, am reluat legătura cu nişte prieteni cu care nu am mai vorbit de vreo 4 – 5 ani. Da, ca unealtă de socializare e excelent. Însă nu mai sunt doar eu, mai sunt şi nişte oameni care se simt bine. Şi care vor mai mult. Altfel cum să-mi explic faptul că pagina de about are cele mai multe vizualizări? Şi cum să-mi explic că pagina cu cărţi are cele mai puţine? Detalii…

Nu ştiu dacă mai are acelaşi rol curativ pe care îl avea la început. Că eu de-aia scriam în disperare. Ar trebui să mă bucur, doar m-am vindecat.

Sau poate nu. Şi de asta mi-e cel mai frică.

Sunt alergică

Ăsta e singurul motiv pentru care primăvara nu-mi place. Pentru că apare puful ăla de plop, pentru că înfloreşte liliacul, pentru că apar toate găzele care mă găsesc numai bună de muşcat.

Îmi curg ochii. Mă mănâncă nasul. Strănut. Fac în toate felurile şi, credeţi-mă, nu-i bine deloc. Strănut eu şi simte toată scara. Consum nu ştiu câte pachete de şerveţele şi nu rezolv mare lucru.

Băi, e al naibii de nasol. Credeţi-mă pe cuvânt. Nu-mi place, nu-mi place, nu-mi place. Nu mai vreau. Dă-o-ncolo de treabă, m-am plictisit eu de cât am strănutat!

Din ciclul “Aoleo, cin’ te-a învăţat!?”

Acum ceva vreme, într-un loc cu multă lume nouă – implicit bărbaţi (cel puţin după aparenţe).

În marea asta de figuri masculine, am constatat că unele mi-erau foarte familiare… deh!, cumva ne intersectasem. Pe unii ştiam de unde să-i iau, pe alţii – nici dacă mă tăiai. Şi mă trezesc că vine unul dintr-ăştia (ultimii) la mine şi-mi zice:

– Auzi, tu ai fost la şcoala generală x? *ştiam că-i lumea mică, da’ nici aşa…*

– Da, de ce? *mi-am dat foc. la propriu*

–  Nu ştiu dacă îţi mai aduci aminte, noi am învăţat să croşetăm împreună.

Implozie. Revărsări ale apelor din pahare, zvăcniri ale pământului de sub picioare, scurt-circuitări ale sinapselor.

Din ziua aia nu-mi aduc aminte decât criza de râs.

P.S.: For the record, eu ştiu că am învăţat să croşetez cu maică-mea. Asta nu înseamnă că mai şi ŞTIU să croşetez.