prima dată am ajuns în santorini acum vreo 11 ani, cu un vapor luat din creta. şi santorini a fost locul unde am căzut în cap definitiv după grecia, nu creta. să ne-nţelegem, creta e absolut minunată, dar îi lipseşte un ceva, habar n-am ce, pe care doar în santorini şi-n lefkada l-am mai întâlnit, chiar şi din fuga calului, aşa cum eşti când vii în santorini pentru câteva ore. probabil combinaţia de atmosferă, peisaje, vibe, habar n-am ce e şi cum să explic.
când apuci să stai câte o zi în fiecare, pyrgos, fira, firostefani, imerovigli şi oia sunt, laolaltă, manuale de arhitectură cicladică (simplicity is beauty, remember?), sumă a străduţelor pe care nu le nimereşti şi pe care încap doar doi oameni, plus faptul că e extraordinar de simplu să te pierzi.
iar oia (se citeşte “iia”, a propos) e perla. aici sunt făcute pozele arhicunoscute cu santorini – biserica cu trei cupole albastre, cele trei mori de vânt. şi apusul, care e un spectacol. e singurul loc unde se aplaudă când soarele intră în mare*, da, e atât de mişto. există o serie de terase şi restaurante de unde se poate vedea, dar cred că cel mai mişto e ori de pe stradă, ori de la cetatea veneţiană – în ambele cazuri vederea e la morile de vânt şi trebuie să-ţi ocupi locul cu nişte ore bune înainte.
breathtaking. şi mă mai duc, când m-oi întoarce.
yannis spathas – endless voyage
*later edit: singurul loc din santorini, as in nişte sute bune de turişti, dacă nu chiar mii, se adună să urmărească apusul, inclusiv din mijlocul străzii (unde “mijlocul străzii” înseamnă că uneori n-ai loc să te plimbi de ei. pentru că da, mi s-a adus aminte că mai există şi alte locuri pe alte insule, în zdrobitoarea majoritate taverne cu belvedere.
simplicity is beauty 