What a rain, what a traffic!

Mbun. Pe la şase, eu eram încă în câmpul muncii şi fără prea mari spranţe de a scăpa prea curând. Începe ploaia. Ştiam că – în cazul în care aveam ceva noroc – trebuia să vină cineva să mă recupereze. Pe la un şase şi ceva primesc sms, tot oraşul e blocat, vezi ce faci să ajungi.
Oooook, zic. Şi m-am hotărât să plec cu metroul.
Nouă fără ceva. De la Moşilor am luat-o pe jos până la Universitate. Am pierdut şirul troleibuzelor pe care le-am depăşit şi am coborât la metrou. Mă urc, ajung la Unirii 1, schimb şi plec spre Eroilor. Bineînţeles că metroul a stat în staţie la Izvor cu uşile deschise vreo 7 minute, ca mai apoi să se oprească şi între staţii şi să mai stea încă vreo 3 – 4 minute.
Ajung în sfârşit la Eroilor, am avut un noroc fantastic şi am nimerit ieşirea din prima, am luat un 69 care era în staţie la Operă (impropriu spus, mai degrabă la Elefterie) şi zc să dau nişte telefoane, să văd pe unde e restul lumii. Evident că erau în troleul care era un pic mai în faţă.
La Academie am stat chiar puţin, doar 20 de minute.

Cu totul, am făcut o oră şi ceva de la Piaţa Pache Protopopescu până în Drumul Taberei, cu tot cu ocolul cu metroul. Am ajuns pe la zece fără douăzeci acasă. La modul că atunci băgam cheia în uşă.

Şi visez să mă mut din Bucureşti. Dacă nu afară (din ţară), măcar o relocare spre Braşov sau Sibiu. Da’ aşa aş vrea o Timişoara…
Nu zic că nu sunt oraşe aglomerate. Dar distanţele sunt mult mai mici. Şi mai uşor de acoperit.

Gary Jules – Mad World/Trading Snakeoil For Wolftickets [2004]

The fast city, where the bells don’t really ring

Am fost în weekend la Arcul de Triumf; a fost deschis publicului şi am reuşit să ajung acolo.

Bucureştiul e superb. De sus, de unde e linişte şi bate vântul, sunt maşini şi oameni. Şi clopoţeii ăia de la intrare din Herăstrău.
Stăteam şi mă gândeam – acolo, sus – că e oribil să termini ceva ce nici măcar nu ai început. Şi tot acolo am ajuns la concluzia că îmi e greu să renunţ în situaţii d-astea.

Acolo sus, unde clopoţeii ăia nu sunau, ci erau doar gândurile mele ce se loveau de vânt. Acolo sus, unde era cerul, am putut să zâmbesc şi să ştiu că va veni şi Timpul meu. Cândva, nu peste multă vreme. Şi tot acolo, sus, am ştiut că sunt liberă. Ca-n piesa pe care v-am recomandat-o ieri, “Free”, a lui Sarah Brightman.
Oraşul e rapid şi-şi trage după el secundele, orele şi zilele. De asta.

Sting – Why Should I Cry For You/The Living Sea [1995]