Şaij’noo

După ce am făcut o pauză de patru zile de mers cu RATB-u’, parcă mi s-au ascuţit simţurile. Şi parcă văd iarăşi ce anormali sunt unii.

La prânzo-dimineaţa (să tot fi fost un 11 juma’), nişte puştoaice de maxim clasa a VI-a, cu bunicuţele alăturea la bine şi la greu. Vorbeau despre “bărbaţi”. Şi erau tapetate cu două sticle de fond de ten, trei borcane de pudră, mult fard de ochi, blush cât cuprinde. Glossu’ era mult, dar (măcar atât) transparent. Sâni – Doamne-ajută să crească. Şi – ca nişte nesimţite – mai stăteau şi cu ghiozdanele – MARI – în spate. În aşa fel încât să nu poţi să treci de ele, oricât ai fi dat din coate. Să vă mai spun că troleul gemea de lume?

Măi, părinţi defecţi, voi nu vă uitaţi la astea când ies pe uşă? Da’ de ce dracu’ întreb, că în toate cărţile de psihologie scrie că un copil va prelua întotdeauna comportamentul părinţilor. Şi că sunt mult prea rare cazurile în care se întâmplă invers.

Măi copchii, totuşi, nu e cam mult? Întreb şi eu, că  – oricât de liberală aş fi -, la 11-12 ani mi se pare cam mult.

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, când m-am întors de pe plaiurile muncii patriotice, m-am întors tot cu 69. Playerul meu rămăsese fără baterie. Drept pentru care am avut minunata ocaziune să ascult o selecţie de Etno TV şi Fuego. Da, pe acelaşi CD. Da, Fuego; ăsta răcnea de zor despre casa părintească-care nu se vinde şi toate babele luaseră o mimă d’aia profund filosofică şi suferindă, la modul “Vai, Maricică dragă, cât de sensibil şi de talentat e acest băiat…!”

Acum nu vreau să fiu înţeleasă greşit, muzica lăutărească îmi place – în anumite momente. Sau când mă apucă. Şi dacă i-aş fi ascultat pe Gabi Luncă sau pe Siminică sau pe Romica Puceau sau pe Maria Tănase, zău dacă aş fi comentat ceva.

Băi, pe cuvântu’ meu, m-am blocat pe “unu, doi şi trei, joacă murgu dacă vree-eeei”.

Ofticaţi-vă, că nu vreau! HU-HA!

Atunci bine!

Maică-mea, cu privire la Simona Sensual şi Daniela Crudu, în faţa TV-ului din care răcnea Mircea Badea: “Măcar aia avea chiloţi pe ea, astalaltă nu!”

###

În troleu, nişte unii de facultate (!?), cu privire la ordinea numelor pe invitaţiile de nuntă ale unor prieteni: “Păi cum, frate, să pui numele femeii înaintea numelui bărbatului? Tu îţi dai seama, dacă eu aş face aşa ceva, m-ar călca taică-miu în picioare”.

###

Atunci bine.

Yours truly, Anca

P.S.: Nu-i aşa că nu sunt nebună?

Babe

Stau de o jumătate de oră cu fereastra de Blogger deschisă şi habar nu am despre ce să scriu. Cineva propunea în vară subiectul “vicii”. Nici acum nu am ajuns la o formă concretă a articolului, din simplul fapt că habar nu am cum să alătur telefonul dat celui interzis şi ţigara, pardon, cafeaua de după acel telefon.

V-aş scrie despre cum şi cât de nesimţite sunt babelele care se enervează că nu le cedezi locul. Eram azi în 91, pe locurile acelea din faţă, nesimţindu-mă prea bine. Şi, la un moment dat, vin nişte babe. Dacă nu s-au dat pe lângă mine, dacă nu m-au împins cu genţile peste picior, dacă nu au bătut apropouri din alea evidente, gen “Vai, dragă Maricica, ce mult ne-am plimbat noi astăzi… Mă dor picicoarele!”. Până când am ajuns la Favorit şi m-am dat jos. Nu vreau să mă gândesc ce a fost la gura lor.
Băi, poate că nici eu nu mă simt bine. Poate că pe mine mă durea ficatul, cretinilor, de ce ar trebui să vă cedez vouă locul?! Pate că dormisem patru ore, de ce ar trebui să staţi jos?!

Când te văd că nu poţi să mergi, iar eu sunt ok, nu e absolut nici o problemă, ba chiar mă ridic de pe scaun. Dar când tu cari plase de 7 kile timp de 10 staţii şi alergi ca disperatul să nu-ţi ocupe altul locul, nu văd de ce nu ai putea să stai în picioare.

Hai că m-am enervat iarăşi. Aştept şofer şi maşină.

Route 69. The sequel

69 rămâne preferatul meu. Pentru că sunt moşi libidinoşi care se lipesc de tine, pentru că e aglomerat, pentru că e cald, pentru că se mai găseşte câte unul să te fixeze insistent tot drumul.
Pentru că azi de dimineaţă, în timp ce meditam la cum să stau mai mult în pat, mi-am dat seama că mi-ar lipsi mult (dar nu foarte).
Pentru că e parte din programul meu timp de vreo două ore şi pentru că acolo mă întâlnesc cu multă lume.
Pentru că uneori se blochează la Răzoare. Uneori se blochează la Moşilor. Alteori merge şnur toate cele 13 staţii.
Pentru că m-am obişnuit aşa. Şi pentru că e bine. E tare bine!

Jose Gonzalez – In Our Nature/In Our Nature [2007]

What a rain, what a traffic!

Mbun. Pe la şase, eu eram încă în câmpul muncii şi fără prea mari spranţe de a scăpa prea curând. Începe ploaia. Ştiam că – în cazul în care aveam ceva noroc – trebuia să vină cineva să mă recupereze. Pe la un şase şi ceva primesc sms, tot oraşul e blocat, vezi ce faci să ajungi.
Oooook, zic. Şi m-am hotărât să plec cu metroul.
Nouă fără ceva. De la Moşilor am luat-o pe jos până la Universitate. Am pierdut şirul troleibuzelor pe care le-am depăşit şi am coborât la metrou. Mă urc, ajung la Unirii 1, schimb şi plec spre Eroilor. Bineînţeles că metroul a stat în staţie la Izvor cu uşile deschise vreo 7 minute, ca mai apoi să se oprească şi între staţii şi să mai stea încă vreo 3 – 4 minute.
Ajung în sfârşit la Eroilor, am avut un noroc fantastic şi am nimerit ieşirea din prima, am luat un 69 care era în staţie la Operă (impropriu spus, mai degrabă la Elefterie) şi zc să dau nişte telefoane, să văd pe unde e restul lumii. Evident că erau în troleul care era un pic mai în faţă.
La Academie am stat chiar puţin, doar 20 de minute.

Cu totul, am făcut o oră şi ceva de la Piaţa Pache Protopopescu până în Drumul Taberei, cu tot cu ocolul cu metroul. Am ajuns pe la zece fără douăzeci acasă. La modul că atunci băgam cheia în uşă.

Şi visez să mă mut din Bucureşti. Dacă nu afară (din ţară), măcar o relocare spre Braşov sau Sibiu. Da’ aşa aş vrea o Timişoara…
Nu zic că nu sunt oraşe aglomerate. Dar distanţele sunt mult mai mici. Şi mai uşor de acoperit.

Gary Jules – Mad World/Trading Snakeoil For Wolftickets [2004]