Foarte tânăra generaţie

Vineri, sătulă să stau în casă, m-am dus să mă plimb prin cartier. Inevitabil, am trecut şi pe lângă de acum celebrul parc Moghioroş (ce-ar fi Drumul Taberei fără Udrea???).
M-am Î N G R O Z I T. Copii de şcoală primară obezi, încercând să se mişte pe role. Copii de clasa a cincea, a şasea diformi, cu oasele strâmbate de greutate, încercând să alerge. Puştoaice cu şuncile p-afara blugilor cu talii atât de joase încât li se vede fundul, care mai au pic şi crapă pe şolduri. Bunici cumpărându-le nepoţolor mult prea graşi pentru vârsta lor pufuleţi, chipsuri şi acadele.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum se poate ajunge în punctul ăsta. Cât de mult poţi să mănânci să ajungi diform. E adevărat, de când mă ştiu am fost slabă dungă, aşa e gena, din fericire continui să fiu aşa, 50 de kilograme la 1,70 mi se pare ok. Şi nu, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc mult. Nu am ţinut cure, am mâncat CE am vrut CÂND am vrut, fără să fac vreun sport anume; plimbatul de nebună în ritm alert (maică-mea nu se poate ţine după mine) e singura activitate sportivă pe care o practic constant. Şi înotul, la mare, dar e atât de rar, că nu pune.
Ai mei m-au dus şi la Mcdonald’s, m-au lăsat să beau cola şi ness de foarte mică, ştiam cum arată şi chipsurile, şi floricelele. Şi totuşi niciodată nu am fost cât casa.

E vorba de copilul tău. Ştii că e predispus la îngrăşare. Tu te chinui să slăbeşti din adolescenţă. Nu vrei şi pentru el acelaşi lucru. Şi totuşi îl îndopi şi cu mâncare de la McDonald’s, şi cu Chupa-Chups, şi cu chpsuri, şi cu floricele, şi cu Coca-Cola, fără ca măcar să-l vezi cât s-a făcut. E mai simplu aşa, ştiu, n-ai timp. E vorba despre copilul tău, nici măcar despre tine.

Şi când mă gândesc că la noi nu e nici măcar pe sfert din ce e la americani, mă trec nişte fiori cam reci. Pentru că aceşti copii nu vor arăta niciodată ca nişte oameni normali, cu picioare şi umeri drepţi, cu un pic de talie, cu trasăturile feţei aşa cum le-a lăsat natura. Niciodată nu vor putea să se mişte corect. Niciodată nu face sport. Niciodată nu vor putea dansa normal, într-o discotecă…
De ce să nu fim un pic atenţi la aspectul ăsta? Nimeni nu zice că trebuie să fim toţi nişte Carmen Brumă, dar se poate încerca. E nevoie de efort, e nevoie de voinţă. Hai să nu-i facem să nu mai aibă loc în troleu unii de alţii, că-i păcat.

Depeche Mode – Suffer Well/Playing the Angel [2005]

Tehnologii avansate de executarea şi menţinerea ordinii

Ieri se găsise maică-mea să facă un mişto crunt de mine. Şi-mi trimite un mail în care îmi zicea despre ce să scriu, dat fiind că ştie şi ea cât de greu e să n-ai subiect în ziua respectivă (ah, ce bine e să fie maică-ta blogger). Mbun. Ea se referea strict la şifonier, asta o să fac şi eu acum, dar să ştiţi că metodele astea se pot aplica oriunde, oricum, oricât, atâta timp cât vrei să exasperezi pe cineva foarte rău.

FAZA 1. Se ia un dulap enoooooorm. Cu loc să întorci trei maşini şi să faci 5 parcări laterale (cu Tico, bineînţeles). Se umple cu toate ţoalele pe care le ai, care ţoale, în momentul de care vorbim, sunt frumos călcate, împachetate şi parfumate. Acestea trebuie să fie aşezate pe cât mai multe categorii şi categoriuţe, eventual şi puse pe culori, ca să le găseşti mai uşor.
FAZA 2. Timpul trece. Respectivele haine se scot din dulap, în scopul în care au fost create. Dar evident că se scot într-o ordine total aleatorie, astfel încât vraiştea începe. Pe majoritatea le vei găsi ori la spălat, ori la călcat, ori pe unde le-ai lăsat după ce ţi-au fost date, de preferinţă în camerele care nu prezintă nici cea mai mică urmă de şifonier.
FAZA 3. Ai nevoie ATUNCI de ACEA bluză. Şi te duci să o cauţi cam pe unde ar fi locul ei, adică în dulap. Nu e. La călcat nu e. La spălat nu e, că nu ai purtat-o de foarte multă vreme. Unde picioru’ mesei e?!!!! Foarte probabilă găsirea acesteia în camerele fără nici cea mai mică legătură cu şifonierul. De asemena, tot în acest stadiu al fenomenului, hainele încep să nu mai stea împachetate în dulap. Din motive necunoscute, bineînţeles.
FAZA 4. Deja bate la ochi vraiştea de acolo. Simţi un pic de remuşcare, dar când ştii că ai de făcut ordine în ditamai dulapul, parcă îţi vine să te mai culci un pic. Ceea ce se şi întâmplă.
FAZA 5. Te-ai obişnuit cu hazardul. Ai câteva locuri unde îţi ţii hainele, însă variaţiile sunt de-a dreptul (şi de-a stângul) năucitoare. Găseşti haine nepurtate în locurile unde ar fi trebuit să nu fie nici un fel de ţoală. Cei din jur încep să ţipe. Ba nu, să urle.
FAZA 6. Maică-ta îţi trimite mail cu temă aplicată. Ar trebui să faci ordine, dar ţi-e atât de lene… Vorba unui amic, ţi-e lene şi să scoţi ţigara din pachet. De aprins e inutil să vorbim.

Nu încercaţi aşa ceva acasă.

What should I write about?

Asta e o dilemă sănătoasă. Aş vrea să am acum câteva eseuri scrise de mână, pe nişte foi albe şi să le transcriu aici.
Nu am, aşa că stau şi mă uit ba pe geam, ba la tastatură, ba mai breau o gură de cola, stând şi meditând adânc la ce mama dracului să dezbat aici.

Faptul că mi-e somn de mai am un pic şi mor? Faptul că încă am trei milioane de chesti de făcut, şi totşi mi-e mult prea lene ca să mă gândesc să mă apuc măcar de vreuna dintre ele?
Că-casc de mi se rup fălcile?

Eu, sincer, nu ştiu ce să zic.

LE: Tocmai am aflat că, pe 9 martie, Depche lansează noul single, “Wrong”, care promovează albumul “Sounds Of The Universe”. Cât mai e?

Ghiveci

După minunata săptămână ce a trecut (fără mişto), când în sfârşit am ajuns şi eu să mă văd cu oareşce lume de prin ţară, când am mai cunoscut şi alte persoane de care chiar nu aveam nici cea mai mică idee că ar putea exista, când mi s-au lămurit mie multe şi când am constatat că serile lungi pe messneger n-au fost tocmai în van… Ce ziceam? Ah, da, că după săptămâna asta foarte mişto am obosit.
M-am trezit astăzi la 11:30, în condiţiile în care am de scos câinele afară şi de hrănit motanul şi câinele mai devreme scos afară.

Primesc din ce în ce mai multe mailuri care îmi cer link exchange. Ca să lămuresc pe toată lumea, nu, nu fac link exchange. Există destul posibilităţi să pupaţi link (deşi nici nu ştiu de ce e aşa atractiv, nu am trecut niciodată pragul ăla psihologic de 100 de unici pe zi).
Culmea e că cei care vor link au acel gen de blog – ciorbă, cu de toate. Deşi ei îl numesc “blog personal”, o să găseşti acolo tutoriale, oferte la componente IT, Top 40 Radio Şanţ, etc.
Măi, voi de scris din pasiune pentru scris aţi auzit? Dacă nu m-aş grăbi să scot câinele afară, aş face un studiu de caz pe tema asta, luând ca exemplu pe, să zicem, Zappy. Care ilustrează perfect ce vreau să vă arăt. Şi anume că e nevoie să scrii, nimic mai mult.

Jose Gonzalez – Killing For Love/In Our Nature [2008]

Fumigene

Nu cred că greşesc atunci când spun că-Kent 8 sunt printre cele mai populare ţigări. Ok, recunosc, sunt şi fumabile. Nu neapărat mai fumabile decât Kenturile lungi, dar mai slabe. Şi, deci, mai sănătoase. Hahahaha!
Martorii relatează că – vezi, Doamne! – fac ca un furnal. Adică se umple încăperea de fum. Numai cu Kent 8 se reuşeşte acest efect. Fumigenele naibii!…

Şi o poză găsită din întâmplare prin computer. E de vara trecută, de când am fost prin Europa. Mai precis, din Veneţia. Nu mai ştiu însă unde în Veneţia e făcută.

Mandalay – Kissing the Day/Solace [2001]