Şaij’noo

După ce am făcut o pauză de patru zile de mers cu RATB-u’, parcă mi s-au ascuţit simţurile. Şi parcă văd iarăşi ce anormali sunt unii.

La prânzo-dimineaţa (să tot fi fost un 11 juma’), nişte puştoaice de maxim clasa a VI-a, cu bunicuţele alăturea la bine şi la greu. Vorbeau despre “bărbaţi”. Şi erau tapetate cu două sticle de fond de ten, trei borcane de pudră, mult fard de ochi, blush cât cuprinde. Glossu’ era mult, dar (măcar atât) transparent. Sâni – Doamne-ajută să crească. Şi – ca nişte nesimţite – mai stăteau şi cu ghiozdanele – MARI – în spate. În aşa fel încât să nu poţi să treci de ele, oricât ai fi dat din coate. Să vă mai spun că troleul gemea de lume?

Măi, părinţi defecţi, voi nu vă uitaţi la astea când ies pe uşă? Da’ de ce dracu’ întreb, că în toate cărţile de psihologie scrie că un copil va prelua întotdeauna comportamentul părinţilor. Şi că sunt mult prea rare cazurile în care se întâmplă invers.

Măi copchii, totuşi, nu e cam mult? Întreb şi eu, că  – oricât de liberală aş fi -, la 11-12 ani mi se pare cam mult.

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, când m-am întors de pe plaiurile muncii patriotice, m-am întors tot cu 69. Playerul meu rămăsese fără baterie. Drept pentru care am avut minunata ocaziune să ascult o selecţie de Etno TV şi Fuego. Da, pe acelaşi CD. Da, Fuego; ăsta răcnea de zor despre casa părintească-care nu se vinde şi toate babele luaseră o mimă d’aia profund filosofică şi suferindă, la modul “Vai, Maricică dragă, cât de sensibil şi de talentat e acest băiat…!”

Acum nu vreau să fiu înţeleasă greşit, muzica lăutărească îmi place – în anumite momente. Sau când mă apucă. Şi dacă i-aş fi ascultat pe Gabi Luncă sau pe Siminică sau pe Romica Puceau sau pe Maria Tănase, zău dacă aş fi comentat ceva.

Băi, pe cuvântu’ meu, m-am blocat pe “unu, doi şi trei, joacă murgu dacă vree-eeei”.

Ofticaţi-vă, că nu vreau! HU-HA!

Când au ăştia timp?!

Cum stau eu toată ziua călare pe tv/radio/net, văd toată ziua-bună ziua nişte personaje. Eh, personajele astea apar non-stop, orice s-ar discuta, oriunde s-ar discuta. Astăzi, despre Lia Olguţa Vasilescu.

Care e peste tot. Tot timpul. Cum mai fac profesorii o grevă, cum se mai înfurie nu ştiu care sindicalişti, cum mai face Andronescu vreo schimbare în programă, e acolo. Sufletu’ emisiunii. Cu păreri bine fundamentate despre absolut orice. Da’ trecem peste…

Întrebare întrebătoare din partea unui om care are de-a face zilnic cu traficul din Bucureşti: când dracului are timp???? Oare cu ce ajunge de la Parlament până în Băneasa, de exemplu?

Că vreau şi eu.

Atunci bine!

Maică-mea, cu privire la Simona Sensual şi Daniela Crudu, în faţa TV-ului din care răcnea Mircea Badea: “Măcar aia avea chiloţi pe ea, astalaltă nu!”

###

În troleu, nişte unii de facultate (!?), cu privire la ordinea numelor pe invitaţiile de nuntă ale unor prieteni: “Păi cum, frate, să pui numele femeii înaintea numelui bărbatului? Tu îţi dai seama, dacă eu aş face aşa ceva, m-ar călca taică-miu în picioare”.

###

Atunci bine.

Yours truly, Anca

P.S.: Nu-i aşa că nu sunt nebună?

Mă apucă melancoliile

Aţi văzut şi voi cum a fost vremea zilele trecute, te jurai că a venit primăvara. Cald, soare, copii în parc, veselie, tricouri şi pantofi de sport. Sau nu?
Ieri, din nu ştiu ce motiv, m-am hotărât eu că ar trebui să fie la fel de cald ca duminică. Aşa încât m-am echipat cu nişte chestii mai de primăvară, urmând ca tot să mor de cald.
Pe dracu’. Marele meu noroc a fost că a venit troleul foarte repede şi nu a trebuit să stau în staţie. Altfel, azi eram un mare sloi de gheaţă. Ok, poate sloi de gheaţă nu, dar cu nasu-n batiste tot eram.

Şi stau şi-mi aduc aminte că, acum foarte mulţi ani, aveam o geacă roşie, din ceva piele sintetică, pe care o purtam cât era iarna de lungă. Avea şi mesadă, era al naibii de călduroasă. Îmi aduc aminte că aveam mânuşi legate cu aţă. Ori îmi intra o mânuşă pe o mânecă şi dracu’ o mai scotea de acolo, ori mă jena aţa aia, ori îmi pierdeam mânuşile cu tot cu aţă, ori – cel mai frecvent caz – se udau până în punctul în care storceai apa din ele.
Pe vreme aia, erau ierni. Ierni cu ger câte două săptămâni, cu zăpadă, cu de toate. Şi nu muream de frig.

Hehe… Ce vremuri.

Strategii feminine de dat cu geanta peste picior

Am ieşit aseară cu tătâne-mio în oraş. La un restaurant tare mişto, cu mâncare bună şi chelneri care într-adevăr sunt chelneri. Taverneria la Gigi se cheamă, undeva la Piaţa Charles de Gaulles (posibil pe Uruguay, da’ nu bag mâna în foc).
Dată fiind locaţia, o să găseşti multă lume cu figuri. Cum s-a întâmplat şi aseară. La masa de vis-a-vis, două tipe. Una pe la 40 de ani, dar cu operaţii estetice şi botox peste tot pe unde s-a putut, şi alta, mai tinerică, fără botox de data asta. Ah, ba nu, amândouă aveau silicoane, da în creier. E partea a doua.
Tipa operată era genul ăla foarte afectat, care stă cu buzele ţuguiate, mănâncă cu buzele ţuguiate, fumează cu botoxu’ p’afară, în fine, aţi priceput voi. Şi, desigur, ţinea gentuţa – o chestie oribilă – pe mânuţa îndoită din cot la 90 de grade.
Mă duc şi io la toaletă. În timp ce mă spălam pe mâini, vine tanti asta de care v-am zis mai sus. Acu’ să vă explic puţin cum stă treaba pe acolo: sunt două cabine, iar chiuveta este pe peretele perpendicular. E suficient loc să intri, fără să te dai la ăla/aia care se spală pe mâini. Şi, cu toate astea, vine tanti botox foarte hotărâtă să intre în cabina a doua. Eu nu am văzut-o (trebuia???), mă gândeam adânc la nemurirea sufletului. Şi mă trezesc la un moment dat că mă loveşte ceva – destul de tare – peste picior.
Deşi în situaţii de genul ăsta poţi foarte bine să spui ceva de genul “Îmi cer scuze!” sau “Pardon”, tanti botox dădea la genţi la greu.

Urăsc femeile care dau cu geanta peste picior ca să atragă atenţia în siutaţii de genul ăsta. Mi se pare o dovadă de ţopism maxim, ca să nu zic şi ţopism şi nesimţire, ca atunci când tu eşti o tipă cu pretenţii foaaarte mari, să te pretezi la gesturi de genul ăsta.
Fetelor, învăţaţi să vă purtaţi. Sau fugiţi.