Când au ăştia timp?!

Cum stau eu toată ziua călare pe tv/radio/net, văd toată ziua-bună ziua nişte personaje. Eh, personajele astea apar non-stop, orice s-ar discuta, oriunde s-ar discuta. Astăzi, despre Lia Olguţa Vasilescu.

Care e peste tot. Tot timpul. Cum mai fac profesorii o grevă, cum se mai înfurie nu ştiu care sindicalişti, cum mai face Andronescu vreo schimbare în programă, e acolo. Sufletu’ emisiunii. Cu păreri bine fundamentate despre absolut orice. Da’ trecem peste…

Întrebare întrebătoare din partea unui om care are de-a face zilnic cu traficul din Bucureşti: când dracului are timp???? Oare cu ce ajunge de la Parlament până în Băneasa, de exemplu?

Că vreau şi eu.

Sărbătorile vin!

Azi – un frig crâncen. Să faci pe tine, şi mai multe nu. Prea frig. Parcă aşa era când începea să ruleze spotul de la Tuborg Christmas Brew.
Şi tocmai asta îmi lipseşte. Nenorocita aia de bere cu scorţişoară (sau cu ce naiba era).
Aaaa, staţi, că mai e ceva. Spotul de la Coca-Cola, “Sărbătorile vin!”.
Da, vreau să vină iarna. Că atunci sunt zilele de naştere ale majorităţii membrilor familiei şi prietenilor (inclusiv a mea!), atunci e Crăciunul, atunci e Anul Nou.
Ca să nu mai spun că deja m-am plictisit de toamnă.

Uite ce exponent de seamă al diavolului mass-media am ajuns. Să asociez un anotimp cu nişte spoturi publicitare. Dumnezeule!

Ce mai citesc

Nu, nu cărţi, deşi am o grămadă pe listă şi timp foarte puţin spre deloc. Ci reviste.

Ieri am descoperit una dintre cele mai bine făcute reviste de la noi, şi anume Esquire. Am cumpărat-o pentru că pe copertă şedea frumos Andrei Gheorghe, un nesuferit care are mereu dreptate. Şi cum duceam lipsă cruntă de activitate productivă, m-am apucat de citit.
Pe lângă faptul că revista este editată în condiţii grafice excepţionale, articolele sunt extrem de bine scrise. Şi pictorialul sexy devenit clişeu e cu Jessica Simpson. Şi e făcut cu simţ al esteticului, cu simţ al frumuseţii, al erotismului. Şi cu bun simţ.
Recomand revista asta nu numai bărbaţilor preocupaţi de frumos, ci şi femeilor deschise la minte. Pentru că e făcută în aşa fel încât să vă placă şi vouă, doamnelor. Pentru că nu găsiţi glumele alea de doi lei pe care le citiţi prin alte reviste pentru bărbaţi. Pentru că e consistentă, pentru că reportajele au câte două – trei pagini şi sunt scrise cu font de 10 (cred). Pentru că ai ce citi. Pentru că nu te plictiseşti.

Altfel, când nu vreau să fac experimente, citesc Tango, Q Magazine, PhotoMagazine (ei da!), National Geographic, Descoperă, Psihologia, Psycologies Magazine… Şi mă opresc. Aş mai citi multe.

And who the fuck is he?!

Deci cine dracu’ e Caiac?! Că nu am înţeles. Ceea ce am înţeles şi mi s-a părut strigător la cer e că nişte jurnalişti, printre care şi Loredana Chimoiu de la Antena 1, erau cât pe ce să fie călcaţi cu maşina de nişte băieţi cu BMW din cortegiul funerar de 2000 de persoane al lui Caiac. Şi tot nu am înţeles cine naiba e nenea ăsta.

***

Într-un sat (nu am reţinut unde), fata de 16 ani a unui nene a plecat cu iubitul “rrom” într-un alt sat. Nenea tata lu’ don’şoara a chemat poliţia pentru a-şi aduce “fetiţa” acasă. Iubitul e plin de tatuaje, de haur, de gel, are maioul ridicat. Mama fetei plângea din cuză de părere de rău pentru satisfacerea tuturor mofturilor don’şoarei.
Nu vreau să judec pe nimeni. Pun însă o întrebare: ce ai păzit 16 ani? Porcii şi găinile din ogradă?

***

Din lipsă de altceva mai bun de făcut, am început să ascult VibeFM pe internet. Şi fac o observaţie: toate stream-urile radiourilor de top (21, Pro, Europa) furnizează şi artistul şi numele melodiei. La fel se întâmplă şi la stream-ul ProFM Dance. Ştiu că Vibe e la început, dar nu se poate face aşa ceva şi aici?

***

Din întâmplare, am nimerit pe Euforia TV, unde tocmai ce se desfăşura o emisiune (bănuiesc că se voia a fi un “show”) intitulată “Metrosexualul”. Să vă descriu ce se întămplă acolo.
Se ia un băiat (nu pot să spun “bărbat”, pentru că mi-aş jigni cititorii) care arată ca dracu’, e vai mama lui, insipid, incolor şi inodor. Se iau nişte “vedete” (aşa am aflat că vestita trupă a anilor ’90 Body&Soul încă mai există) care îl vor însoţi pe metrosexualul în devenire la diferite tratamente de înfrumuseţare. Mda. Prima oară îl duc la cosmetică. Eu deja eram în extaz, credeam că îl duc la epilat. Dar nu, doar un masaj, nu mai ştiu ce mască, tonic şi cam atât. Vax!
Mai departe, îl duc la coafor, cică. Unde un nene cu burtă şi tricou mulat pe burtă (dacă aşa arată un metrosexual, atunci România în sine e un metrosexual) îi zice insipidului nostru băiat că are mătreaţă. Şi îi face nişte masaj. Şi îi dă cu nişte gel prin freză, asta aşa, ca pentru mătreaţă, bănuiesc.
Pe sistemul “Ce îi lipsteşte metrosexualului: unghiile tăiate la picioare”, îl duc pe săracu’ specimen la pedichiură. Unde i se plânge bietei femei care a trebuit să se ocupe de el că îi transpiră picioarele. Mi-a plăcut replica tipei, a zis că ea nu poate să se ocupe de acest aspect, dar să se ducă totuşi pe la farmacie. Şi să treacă mai des pe la ea, că are gambele încordate. Am uitat să vă spun, i-a făcut şi masaj.
Ok, acum că avem un metrosexual ferchezuit şi cu unghiile tăiate, zic că ne trebuie şi nişte ţoale. Şi băieţii de la Body&Soul, care erau un fel de gazde, dacă mă înţelegeţi, îl întrebă pe băiet ce haine îi plac. Răspunsul, citez: “Să fie mai pe stilu’ lu’ Aşăr, aşa!”, unde aşăr este scrierea fonetică a cuvântului “Usher”. Mbun. Şi îl duc la Famous Brands (parcă) şi îl îmbracă.
Poate sunt eu defectă (nu poate, sigur), poate sunt demodată, poate sunt o babă care a rămas în urmă cu tendinţele. Dar săracu’ arăta ca scos de pe Dâmboviţa. Ce legătură are un palton cu nişte pantofi din aceia de sport cu botul rotund, care se poartă acum?! În fine, mie mi s-a părut că arăta ca dracu. Da’ e o părere neavizată…
Şi acum vine cea mai mişto fază a emisiunii. Cică un metrosexual trebuie să ştie să danseze dansuri de societate. Mwuhahahahahaha. Spasme de răs, nu alta. Şi îl duc la lecţii de dans. Unde îl pun să danseze n-o să ghiciţi ce. VALS! Bine că nu l-aţi văzut cum se mişca! Deja nu mai puteam de râs, leşinam dacă nu schimbam postul.

***

Pun o întrebare pe care am mai pus-o şi ieri. De ce trebuie să ne bălăcărim în halul ăsta? Nu uitaţi, emisiune era difuzată de Euforia TV, post dedicat femeilor. Şi eu, femeie, cam ce ar trebui să înţeleg din tot circul ăsta?! Că există bărbaţi care se supun aceloraşi chinuri la care ne supunem şi noi? Şi cam ce chin ar fi un masaj facial, a propos? Şi de ce să văd transformarea unui puştan în metrosexual?!
Ce rost are toată parada asta? E exact aceeaşi situaţie ca şi cea a homosexualilor. Eu nu am urlat pe stradă că sunt heterosexual. Şi nici nu o voi face. De ce trebuie să vină cineva să facă paradă că e homosexual sau metrosexual? Ţine de intimitatea fiecăruia, de alegerea fiecăruia. De ce, de ce?

Despre cum să ne bălăcărim

Urmăresc zilele astea ediţiile speciale de tip “ce-am fost şi ce-am ajuns” despre Olimpiada de la Beijing.
Absolut toată lumea este profund dezamăgită de numărul medaliilor luate de sportivii români în competiţie. Şi – ceea ce m-a determinat să scriu articolul, în pofida dezinteresului meu pentru sport – toţi îi condamnă pe aceştia, întrebându-se mai mult sau mai puţin retoric cum este posibil aşa ceva.
Mi se pare inadmisibil ca tu, mare jurnalist ce te afli, să începi să bălăcăreşti nişte oameni care şi-au sacrificat viaţa pentru un vis. Nu, nu e visul tău, e visul lor. Cel mai mare. Şi pentru asta îşi sacrifică timpul liber, copilăria, familia, banii, sănătatea.
Totul depinde de o clipă. Clipa aceea poate însemna să ajungi cel mai bun dintre cei buni. Înseamnă aur şi înseamnă glorie. În Grecia Antică, toţi participanţii la Olimpiadă erau declaraţi cetăţeni de onoare, iar campionii olimpici erau declaraţi semi-zei.
Sau poate însemna ratare. Şi nişte ani buni petrecuţi în sala de antrenamente pierduţi pentru o clipă.
Asta-i competiţia, ăsta-i sportul, asta e. Te împaci cu ideea şi lupţi mai departe, dacă mai ai putere. Sau renunţi, dacă te-ai săturat ca totul să fie în van.

Numai că un jurnalist nu poate înţelege asta. El contabilizează nişte medalii. Pentru că, în mintea lui, dacă eşti sportiv şi te duci la olimpiadă, TREBUIE medalie.

Şi stau şi mă uit la toţi incapabilii frustraţi care stau pe un scaun în emisie şi care se cred Dumnezeu cum ţin contabilitatea medaliilor… Cineva spunea odată că a număra medaliile unor sportivi e, de fapt, frustrarea ascunsă de a nu putea fi în locul lor.

Căci, dacă erau în locul lor, vedeau cât poate să doară ca cineva care nu a făcut în viaţa lui efortul de a sări pe un covor de concurs să stea să te judece. Şi, mai presus de toate, să uite că ai avut de concurat cu nişte extratereştri (Michael Phelps sau Usain Bold sunt exemple). Şi că la tine în ţară nici nu prea ai unde să te antrenezi în condiţii decente, fără ca măcar să se pună problema de performanţe.

Ceea ce mă enervează cel mai tare e că nimeni nu stă să promoveze tirul cu arcul sau ping-pongul. În afară de fotbal, fotbal şi can-canuri din fotbal, altceva nu auzi la jurnalele ale căror conţinut e făcut tot de ei, de jurnaliştii fără de păcat.

Dar din patru în patru ani ştiu să îşi aducă aminte să numere ipocrit nişte medalii, să judece fără drept de apel nişte oameni ă căror unică vină e aceea de a fi sportiv, să ceară înfiinţarea unui minister al sportului, să îşi aducă aminte că nu există baze de antrenament, şi câte şi mai câte…
O dată la patru ani, cineva îşi aduce aminte de aceşti oameni muninaţi, care se dedică din prea multă pasiune unui crez, unui vis. Nimeni nu mai ştie de gloria lor după două săptămâni. Da, a fi sportiv în România e sinonim cu gloria pierdută.
Mă întreb doar dacă vreunul dintre ei şi-ar fi dorit să fie sportiv în Grecia Antică.