Cadouri şi crâşme

Expoziţiune: bunicii mei fac 45 de ani de la căsătorie. M-a sunat bunică-mea ieri, hai vino cu noi că ieşim undeva cu fetele (fetele au în jur de 70 – 75 de ani). Pentru că la noi în familie cazurile de 45 de ani de căsnicie sunt foarte rare, trebuie sărbătorit. Aşa că am zis da.
Intriga: Următorul lucru de care mi-am dat seama a fost că nu pot să mă duc cu mâna în fund. Deci trebuia cadou. Deci ce mama dracului să iau?!
Desfăşurarea acţiunii: Plaza România. La Bamboo nu am găsit nimic, dar ştiţi ce e aia nimic? Mă tot plimbam printre rafturile alea, lumânări, pietre, albume infernal de scumpe… Am zis că nu merită. La Sara Blu’ (sau cum dracu’ se scrie) erau numai farfurii şi pahare. Ca să vă daţi seama, bunică-mea păstrează paharele de la botezul ei. Care pahare sunt superbe, adevărat, da’…
Nu-i aşa că întriga e înaintea desfăşurării acţiunii?
Punctul culminant: Diverta. Am întrebat-o pe una de o carte (mereu cel mai bun cadou e o carte) pe care, evident, nu o aveau. Iar respectiva habar nu avea de ce e aia acuzativ. Şi să găseşti la raionul de cărţi pe cineva care nu ştie să vorbeşte corect… Zău! Până la urmă am găsit ceva, mie mi se pare ok, sper să li se pară şi lor ok.
Deznodământul: Am sărbătorit cumpărera cadoului la Azzuro. Adică o crâşmă din vestitul Drumul Taberei. Chiar, v-o recomand, mâncare bună, chelneri ok, preţuri acceptabile.
Ura, am luat cadou!

Salitos

Cum mă plimbam eu azi printr-un hypermarket de mare angajament împreună cu Domnu’ Tata, ajungem noi la raionul cu beri, berici şi alte alcoolice. Şi cum stăteam eu şi mă uitam în lungul raftului, îmi pică ochii pe sticlele de Salitos. Pentru că sunt o beţivă în devenire (cât de vulgar sună “beţivă”!), înşfac o sticlă şi o pun, subtil, alături de ce mai era prin coş.

De menţionat că sticlele de Peroni pe care le am în frigider stau neatinse de cel puţin trei săptămâni.

Mă duc eu la bucătărie, caut desfăcătorul, găsesc desfăcătorul, cât p-aci să-mi rup vreo două unghii, reuşesc să desfac sticla. Ignor gustul de rahat al acestei minunate beri (de ce dracu’ mi se face poftă de cele mai cretine băuturi, nu am să înţeleg niciodată), las sticla pe birou, lângă Doña Mama, care juca Spider sau ceva asemănător.

Mă întorc peste vreo două ore, licoarea din sticlă – aproape neatinsă. Oare de ce?!?
Trec peste această nedumerire de moment, mă loghez la Blogger, iau o gură de Salitos. Moment în care – naiba ştie cum! – îmi pică ochii pe eticheta de pe spatele minunatei sticle de 0,33. Şi observ, printre aburii alcoolului, desigur, o chestie roşie pe care scrie “Crown opener here” şi arată înspre fundul (mă scuzaţi) sticlei. Schema minusculă care însoţea acest desen ilustra 2 (două) sticle, una în fundul celeilalte (nasoală repetiţie).

Moment în care mi-a venit să iau sticla de gât (da, dragilor) şi să-i înfig capacul în gaura din dosul acelaşi sticle. Ceea ce – evident – nu am putut.

De unde am dedus, cu o logică vecină cu cea a lui Aristotel, că – pentru a deschide o sticlă de Salitos -, mai ai nevoie de încă una. Adică eu puteam evita ruperea unghiilor pilite cu atâta patimă în nopţile reci de decembrie prin sporirea profitului ăstora de la Salitos.

Nu-i aşa că tot un pahar de vin fiert e mai bun?…

Nouvelle Vague – Too Drunk to Fuck/Nouvelle Vague [2004]

De Moşu’

Afară-i aşa mişto şi aşa de cald, încât la un moment dat mă gândeam că trebuie să mă uit să văd ce tricouri mai am disponibile. Panatalonii de in, sandalele… Mai e un pic şi vine vara.

Până când m-a întrebat cineva ce vreau să-mi aducă Moşu’. Iar Moşu’ vine doar iarna.

• Kinder Bueno, Heidi cu miere şi nuci. Din belşug.
• illycaffe. Mult, mult, mult.
• Vară, pe bune şi nebune.
• Chance. Chanel. Parfumul de care m-am îndrăgostit.
• Josh Martinez – “Midriff Music”. Şi multe alte muzici.
• El.
• Putere să schimb ce-i rău.
• Un obsedat simpatic.
• Înţelepciune.
• Toţi, aici, mereu.

Cer multe?

Bob Marley – Forever Loving Jah/Uprising [1980]

LE: Nu mai vreau veşti din astea.

LE 2: Acum am văzut că articolul apăruse din data de 5.12, deşi eu îl setasem pentru 6.12. Fuck Blogger.

Nebunii ani

O premieră: prima petrecere de la care am plecat pentru că nu mă mai ţineau picioarele. De menţionat că sunt genul care dansează câte cinci – şase ore fără să stea jos.

Am nişte dureri de ceafă de îmi vine să mor. De mers nu mai pot să merg, iar genunchii mei sunt praştie. Pentru că am privit lumea de la 1.70 m plus încă 10 cm ale tocurilor.

Încă nu am poze, dar imediat ce primesc, promit să vă pun câteva, pentru că ştiu că am fost de milioane. Sâc!

“Pentru că sunetul ajunge/Din difuzoare până-n sânge,/Pentru că inima ta moare/Atunci când sunetul dispare”…

Brutal Monday

De la un timp încoace, nu mă mai pot trezi de dimineaţă. Dacă până acum, mă culcam la 12 noaptea şi mă trezeam la 7:30, maxim 8, am ajuns să mă pot trezi cel devreme la 10.
E de la vreme, e de la oboseală, e de la plictiseală; sinceră să fiu, nu asta mă interesează.
Dilmea mea rămâne cum naiba se pot trezi touşi unii de la ore gen 5 – 6 dimineaţa.

Articolul ăsta cred că e un record, cel mai târziu publicat. Eu m-aş trezi şi mai devreme, da’ zău că nu ma cum…

P.S.: Are cineva un RedBull?

Vama Veche – Cu Tine/Fericire În Rate [2006]