Seulement pour moi

Pentru că iar am o săptămână de iad şi pentru că mi-am dat seama de asta după ce a trecut greul – adică ziua de luni. Mă gândesc foarte serios să iau o pauză sau măcar să nu mai scriu în fiecare zi, pentru că am ajuns la un oarecare nivel de saturaţie şi de plictiseală din cauza căruia nu mai am cum să scriu posturi mai consistente, cu cap şi coadă, subiect, premise şi argumentaţii.

Pe de altă parte, asta înseamnă că încep să mă lenevesc. Rău de tot. Fără vreo şansă de revenire. Pentru că nu m-am mai urcat pe bicicletă de astă vară. Pentru că nu am scris de un car de vreme o poezie – deşi am idei cu duiumul, nu asta e problema. Pentru că îmi ia un an să citesc o carte. Pentru că scriu mult mai puţin – mă refer la conţinut.
Sau nu mai am timp?

Să ne înţelegem (şi se ştie el pe el cel căruia îi este adresată partea de articol): blogul ăsta nu e făcut pentru cititori, pentru trafic, nu e un generator de conţinut on-line. E doar o redută, ultima dintre ele. O redută de-a mea, şi nu de-a ta. E un blog pentru mine – şi nu pentru tine.

In-Grid – Non, Je Ne Regrette Rien/La Vie En Rose [2004]

Chatterie

De ceva vreme încoace, sunt într-o totală lipsă de chef. Lipsă de chef de orice, mai puţin de plimbat, de băut cafea, de stat de vorbe, de plimbat iarăşi, de mers la Eminescu sau la Cărtureşti şi savurat mirosul ăla de cerneală proaspătă.

Habar nu am dacă e de la iarna care vine. Sau de la faptul că am o săptămână în care am treabă cât pentru două luni. Sau de la faptul că sunt în acea perioadă a anului în care nu îmi găsesc muzica. Nu ştiu câţi dintre voi cunosc starea asta: nu îţi găseşti locul în casă, lumea te mută de colo colo – “stai în drum” -, când ţi-e prea firg, când ţi-e prea cald.
Parcă ar merge U2, dar mai bine lasă Coldplay, deşi nici asta nu ar merge ca Suzanne Vega, dar poate poţi s-o laşi pe Tracy Chapman, asta dacă te-ai plictisit de Norah Jones. Dacă nu, vezi Moloko sau Goldfrapp, treacă de la noi, deşi nu ar strica nici un Porcupine Tree, dar – deocamdată – lasă-l pe Gotye. Dar Parov Stelar s-ar potrivi de minune, dar lasă mai bine Priscilla Ahn, care nu-i atât de mişto cum e Amos Lee, dar decât nimic, mai bine Ingrid Michaelson. Camera Obscura? Nu, Carla Bruni. Sau The Doors lângă ceva Pink Floyd. Lângă care poate să stea şi Nightmares On Wax şi Cafe Del Mar. Deşi Gianna Nannini stă bine lângă Morcheba. Gotan Project nu are nimic lângă Bond, iar Otros Aires stă bine lângă Gary Jules.

Asta mi se întâmplă atunci când nu pot să ascult ceea ce e cel mai bun pentru vremea asta. Când nu găsesc atmosfera potrivită care să mă facă să uit că afară e iarăşi frig. Când nu mai găsesc cartea pe care o vreau. Sau când nu mai găsesc treapta de volum. Când nu mai găsesc acel miros. Şi acel gust.

Je veux des chansons en français. Et son arôme. Et du café.

In-Grid – Un Homme Et Une Femme/La Vie En Rose [2004]