past designs, future designs, cables in the bend
Am aşa un chef de nişte nopţi albe, cum n-am mai avut de mult. Plus că aseară (sau azi-noapte, cum vreţi), pe la unu şi ceva, ascultam Damian & Brothers în aşa fel încât să urle tot blocul.
Somn, somn, somn. Ca de Anul Nou.
Trag de 10 minute de frazele astea. Nu ies de nici un fel.
Damian & Brothers – Dema Mamo/Magdalena
Întotdeauna mi-a fost frică să trag linie. Am preferat să las timpul să o facă pentru mine şi, de multe ori, a fost chiar mai bine decît aş fi putut eu să o fac. Mi-e frică de inabilitatea mea de a fi fermă şi de a nu avea nici un regret – îmi pare rău după fiecare prietenie sau dragoste pierdută.
Ar cam trebui să trag linie pentru 2008. De câteva zile încoace tot încerc să fac asta şi nu reuşesc decât să mă afund în lectură. Sau în aroma parfumului meu. Sau a lui.
Mi-e frică să fac asta. Ştiu că miezul nopţii o va face pentru mine. Şi va pune punct mult mai firesc decât aş face-o eu – sau oricine altcineva. Sinceră să fiu, nici nu ştiu dacă îmi doresc să fac asta cu adevărat. Dacă e doar un moft sau dacă eu chiar am nevoie de lucrul ăsta. Nu-mi dau seama, aşa cum nu mi-am dat seama niciodată. Peste câteva zile o să mai conteze?…
Nici măcar un sumar al anului ăstuia – unul dintre cei mai buni – nu sunt în stare să fac. Ştiu doar că mi s-au întâmplat unele dintre cele mai frumoase lucruri. Printre care şi voi, dragilor. Da. Am cunoscut multă lume. Unii dintre voi mi-au devenit prieteni, prieteni chiar prea buni (şi te cunoşti).
De fapt, asta am facut. Am cunoscut oameni, locuri, senzaţii, arome, pasiuni. Într-un soi de îmbogăţire, dacă vreţi să îi spuneţi aşa. Eu prefer să îi spun firesc. Pentru că au venit firesc, s-au petrecut firesc. Totul a venit de la sine, nimeni nu a forţat nimic.
Naturalesse genereuse, îţi aduci aminte?…
Muzică multă şi bună – la capitolul ăsta nu am de ce mă plânge. Chiar nu am.
Ceaiul, cafeaua, ţigările – totul minunat.
Şi clepsidra care stă pe biroul meu – integrată în decor atât de bine, încât m-aş putea jura că acolo a stat întotdeauna.
Astea-s vremurile care nu se vor termina niciodată.
De ce mi se pare mie atmosfera asta de bunătate forţată foarte, dar foarte hidoasă?
De ce – de fiecare dată când vreau să mă întâlnesc cu cineva – trebuie să dau socoteală altcuiva?
De ce ajung tot soiul de pişpirei să-mi zică ce şi cum să fac?
De ce nu am crezut niciodată în Moş Crăciun?
Astea-s nişte ntrebări greşite, dar am răspunsurile corecte. Nu, nu am crezut niciodată că voi găsi asemenea răspunsuri la astfel de întrebări. Şi uite totuşi că am reuşit.
Face cineva ceva interesant de Revelion?
Uite, cineva îmi zice că sunt am idei prea fanteziste şi prea rupte de realitate. Ok, asta e realitatea în care trăiesc eu; e adevărat, mă lovesc de multe lucruri zilnic, dar încerc să le ignor pe alea neplăcute ca să nu mă enervez degeaba. În fine, nu o să încerc acum să mă justific, n-are nici un rost şi nu ştiu câţi ar înţelege.
Bine, îmi este şi foarte somn, iar mâine am de dat un examen pentru care eu nu am învăţat NIMIC. Se presupunea că trebuia să ştiu vreo trei timpuri verbale plus mult, foarte mult vocabular. Sfânta ultima sută de metri…!
Şi ceea ce mă doare pe mine cel mai tare: nu mai am cola. Deloc. E crâncen, nu ştiu dacă aţi experimentat vreodată starea aia de ameţeală şi de somn şi de incapacitate de te concentra la ceva, orice.
Concluzie: iar am trei tone de treabă pentru azi (mai degrabă mâine) şi iar nu am când să le fac. Cine mă ajută cu o zi de 36 de or (măcar)?
Nouvelle Vague – This Is Not A Love Song/Nouvelle Vague [2004]
Am stat şi am dormit, şi cică acum mă apuc de treabă. Foarte odihnitoare zilele astea cu răceli şi febră!
Ăştia cu guvernul sunt demenţi. De trei zile se discută numai asta. Încep să le bănui pe tipele care prezintă ştiri de sado-masochism. Cum e posibil să rezişti câteva ore întregi discutând cu şi despre aceiaşi oameni?
Coldrexul are un gust de-ţi vine să te arunci pe geam în secunda doi. Eu îmi imaginam ceva aproximativ la fel cu ceaiul de lămâie, dar e de un milion de ori mai rău. Şi deşi m-am îndopat cu medicamente, nu am reuşit să mă simt mai bine. Ceea ce mă duce la concluzia că, dacă tratezi, trece într-o săptămână, iar dacă nu, în şapte zile. Ole!
simplicity is beauty 