As simple as that

It’s so long since I haven’t written in English. You know, sometimes I feel like I need to express myself in some other language. Maybe it’s the routine, maybe it’s my bored ego that speaks right now.
I speak in English all the time, wherever I go, even at my Spanish classes, because I have a Serbian colleague and we talk to each other in English!

In order to explain a bit my today’s intentions, I have to say that I originally intended to write a post about how decided I am, whatever would be what I wanted to do. But, honestly, it’s very difficult to write such a post without having objections from my friends. Because everybody would think that I especially thought of him/her when I wrote that piece of article. You see, men are pretty difficult, notably when they are some… children.

But I get very angry with me because of them. I don’t know how to react politically correct. I react how I feel, I’m very spontaneous and I say it as I think it. Without filtering my words, in most of the cases.
You know, I don’t want to hurt anybody. I’m so very peaceful (if this would be a Miss Universe contest…), but sometimes – most of the times – this does not work. I’ve been in so many situations in which I had to be the most direct person in the world, that now it would be a blasphemy of mine to say that subtleties always work.

If I want to see you, I’ll see you. If I want to catch you, I’ll catch you. If I want to punish you, I’ll do it. If I want to hate you, I’ll think twice. But if I wanna fuck you, then I’ll just fuck you!

Suzanne Vega – Caramel/Nine Objects Of Desire [1996]

The miracle, the joy

Am fost ieri la jogging. DA. Trasă de mânecă de un om minunat, care şi-a pus în cap să îmi arate că, după un an de fumat, nu mai sunt în stare să alerg. Deloc.
Ţin minte că făceam, acum foarte mult timp, program de forţă la ora de sport. Aveam sală mare, în care cred că se mai ţin şi acum competiţii de handbal. Şi făceam 10 ture de sală, 20 abdomene, 20 extensii şi 10 etaje de urcat pe scări. Plus jucat de handbal, unde se alerga. D-adevăratelea.

Nu aş fi crezut niciodată că, după un an de fumat neîmplinit, efectele se văd atât de tare. Usturimea gătului şi a plămânilor, senzaţia de fier ars încins pe piept. Faptul că rămâneam fără aer. Plus durerile cumplite de bilă, pe care le mai am şi acum, de la tonele de cafea şi cola băute în toţi anii ăştia.

Nu, nu mă las de ţigări, pentru că nu am găsit ceva care să substituie plăcerea fumatului. Pentru că da, fumez din plăcere.

Mă bucur tare mult că nu am febră musculară. Şi că nu mă opream pentru că nu mă mai ţineu picioarele, ci pentru că nu mă mai ţineau plămânii. Ceea ce dovedeşte că încă mai am capacitatea musculară să mai alerg.
Deşi nu-mi aduc aminte să fi făcut vreodată sport de performanţă. Bine, gimnastică – o lună, pentru că mi-era frică să mă urc pe bârnă. Atât.

Să vă mai zic cât de bine mă simt acum? Sau cât de bine mă simţeam aseară, deşi tuşeam ca toţi dracii?

Rodrigo y Gabriela – Mr. Tang/Live Manchester And Dublin [2004]

Mă apucă melancoliile

Aţi văzut şi voi cum a fost vremea zilele trecute, te jurai că a venit primăvara. Cald, soare, copii în parc, veselie, tricouri şi pantofi de sport. Sau nu?
Ieri, din nu ştiu ce motiv, m-am hotărât eu că ar trebui să fie la fel de cald ca duminică. Aşa încât m-am echipat cu nişte chestii mai de primăvară, urmând ca tot să mor de cald.
Pe dracu’. Marele meu noroc a fost că a venit troleul foarte repede şi nu a trebuit să stau în staţie. Altfel, azi eram un mare sloi de gheaţă. Ok, poate sloi de gheaţă nu, dar cu nasu-n batiste tot eram.

Şi stau şi-mi aduc aminte că, acum foarte mulţi ani, aveam o geacă roşie, din ceva piele sintetică, pe care o purtam cât era iarna de lungă. Avea şi mesadă, era al naibii de călduroasă. Îmi aduc aminte că aveam mânuşi legate cu aţă. Ori îmi intra o mânuşă pe o mânecă şi dracu’ o mai scotea de acolo, ori mă jena aţa aia, ori îmi pierdeam mânuşile cu tot cu aţă, ori – cel mai frecvent caz – se udau până în punctul în care storceai apa din ele.
Pe vreme aia, erau ierni. Ierni cu ger câte două săptămâni, cu zăpadă, cu de toate. Şi nu muream de frig.

Hehe… Ce vremuri.

Foarte tânăra generaţie

Vineri, sătulă să stau în casă, m-am dus să mă plimb prin cartier. Inevitabil, am trecut şi pe lângă de acum celebrul parc Moghioroş (ce-ar fi Drumul Taberei fără Udrea???).
M-am Î N G R O Z I T. Copii de şcoală primară obezi, încercând să se mişte pe role. Copii de clasa a cincea, a şasea diformi, cu oasele strâmbate de greutate, încercând să alerge. Puştoaice cu şuncile p-afara blugilor cu talii atât de joase încât li se vede fundul, care mai au pic şi crapă pe şolduri. Bunici cumpărându-le nepoţolor mult prea graşi pentru vârsta lor pufuleţi, chipsuri şi acadele.

Mi-e foarte greu să înţeleg cum se poate ajunge în punctul ăsta. Cât de mult poţi să mănânci să ajungi diform. E adevărat, de când mă ştiu am fost slabă dungă, aşa e gena, din fericire continui să fiu aşa, 50 de kilograme la 1,70 mi se pare ok. Şi nu, niciodată nu mi-a plăcut să mănânc mult. Nu am ţinut cure, am mâncat CE am vrut CÂND am vrut, fără să fac vreun sport anume; plimbatul de nebună în ritm alert (maică-mea nu se poate ţine după mine) e singura activitate sportivă pe care o practic constant. Şi înotul, la mare, dar e atât de rar, că nu pune.
Ai mei m-au dus şi la Mcdonald’s, m-au lăsat să beau cola şi ness de foarte mică, ştiam cum arată şi chipsurile, şi floricelele. Şi totuşi niciodată nu am fost cât casa.

E vorba de copilul tău. Ştii că e predispus la îngrăşare. Tu te chinui să slăbeşti din adolescenţă. Nu vrei şi pentru el acelaşi lucru. Şi totuşi îl îndopi şi cu mâncare de la McDonald’s, şi cu Chupa-Chups, şi cu chpsuri, şi cu floricele, şi cu Coca-Cola, fără ca măcar să-l vezi cât s-a făcut. E mai simplu aşa, ştiu, n-ai timp. E vorba despre copilul tău, nici măcar despre tine.

Şi când mă gândesc că la noi nu e nici măcar pe sfert din ce e la americani, mă trec nişte fiori cam reci. Pentru că aceşti copii nu vor arăta niciodată ca nişte oameni normali, cu picioare şi umeri drepţi, cu un pic de talie, cu trasăturile feţei aşa cum le-a lăsat natura. Niciodată nu vor putea să se mişte corect. Niciodată nu face sport. Niciodată nu vor putea dansa normal, într-o discotecă…
De ce să nu fim un pic atenţi la aspectul ăsta? Nimeni nu zice că trebuie să fim toţi nişte Carmen Brumă, dar se poate încerca. E nevoie de efort, e nevoie de voinţă. Hai să nu-i facem să nu mai aibă loc în troleu unii de alţii, că-i păcat.

Depeche Mode – Suffer Well/Playing the Angel [2005]

Hable con ella

Îmi pare tare rău că la a 300 postare nu sunt în stare de mai mult. Tocmai am văzut Hable con ella, în regia lui Almodovar. E un film dur, despre cum să ai grijă de cei dragi. Provoacă. Nu judecă, doar provoacă.
Nu sunt în stare să-l povestesc. Vă spun doar că, dacă vă place cultura spaniolă, o să vă placă şi acest film. Iar dacă nu vă place cultura asta, atunci să ştiţi că filmul ridică nişte mari întrebări. Dacă să-i laşi sau nu să moară.

După ce l-am văzut, era să iau trei stâlpi în bot. Nu ştiu dacă e de la mine sau de la film, cert e că e.

trei steluţe verzi

V-am promis de mult că o să vă povestesc de animalii mei. Un motan şi un câine. Piţu şi Chester. Piţu – birmanez cu şosete, guler şi pete albe pe bot. Face 7 ani.
Chester – corcitură de lup cu husky. Sau un lup cu ochi albaştrii. Şi limpezi. Şi sinceri. Pe el nu l-am vrut. M-am îndrăgostit iremediabil în prima dimineaţă, când m-am trezit pentru că mă lingea ceva pe faţă. Am văzut doi ochi albaştrii… Ca să înţelegeţi, măgarul stătea în pat, călare peste mine. A ros inclusiv cablul de la antenă. Băgat în priză fiind. A mâncat globuri de sticlă. Şi telefoane mobile. Şi încă trăieşte.

Penru că motanul a prins şi ere nedigitalizate, iar scanner-ul meu nu merge, vă pun doar o poză de-a lui Chester.


Lila Downs – Yo Ya Me Voy/La Cantina [2006]