past designs, future designs, cables in the bend
Trebuia ca acum să fiu în Cişmigiu, plimbându-mă. De fapt, eu sunt în pat şi dorm. Nori, ploaie, soare, cald, bine.
Pe drum înspre casă, cu Kings Of Leon în căşti. Minunat. Simplu şi minunat.
… I was dreaming of revelry.
Have a nice weekend!
Kings Of Leon – Revelry/Only By The Night [2008]
Ameninţam de mult că o să vină un weekend în care o să iau o mică pauză. Uite-l că a venit şi a şi trecut.
Pentru că cele mai bune decizii se iau şi se duc imediat la îndeplinire.
Sau pentru că am avut un weekend FA-BU-LOS, cu cei mai buni prieteni ai mei. Cu oamenii aceia pe care îi văd din ce în ce mai rar (şi nu m-am prins de ce) şi cu care râd, de fiecare dată, până la spasme. Pentru că a fost weekendul în care am făcut ceva pentru mine. În care am fost egoistă şi mi-am luat persoanele la care ţin lângă mine. Şi în care am împlinit un an de fumat, dar asta e deja altă poveste.
Mi-a prins tare bine pauza asta. Deşi nu a fost tocmai intenţionată, mai degrabă timpul – sau lipsa lui – a fost cauza directă.
A propos, Happy 1 of March!, bine că a venit şi primăvara. Acum trebuie să vină vara. Hai!
Kings of Leon. Sau o descoperire mai veche, lăsată în folderul cu muzică şi regăsită acum, când cineva m-a întrebat de Sex on Fire.
Singurele versuri pe care mi le-am pus vreodată la status (ce ţi-e şi cu messengerul ăsta) au fost din Depeche Mode. “It’s my desire/To give myself to you/Sometimes”. Erau esenţa, erau totul, erau ceea ce puteam spune eu în trei bloguri şi patru cărţi.
Apoi a apărut Carla Bruni şi “La derniere minute”. Nişte alte versuri care, într-o anumită perioadă, au fost la fel de sintetice precum au fost şi Depeche.
Sâmbătă, m-a întrebat cineva de Kings of Leon. Şi mi-am adus aminte de ei. Şi am reascultat Sex On Fire. Şi Manhattan. Şi Closer. Şi am avut o revelaţie. Una mare rău de tot.
###
O altă melodie are mă chinuie de foarte multă vreme (şi cred că am mai scris de ea) este “Time alone” a lui Josh Martinez. Orchestraţie de nota 20 şi o voce superbă. Albumul pe care a fost lansată se numeşte “Midriff Music” şi a fost lansat în 2004.
Şi e unul din puţinele albume pe care nu l-am găsit. Pe care vreau să-l ascult de un milion de ori, pentru că ştiu că mi-ar plăcea până la lună şi înapoi. Intră în categoria revelaţiilor de tip “Rodrigo y Gabriela” (să nu mă bateţi, dar îi ascult de un an). Bine, sunt genuri cu totul diferite, dar uite ce poate să facă o minte de om…
P.S.: Titlul o să-l înţelegeţi după ce ascultaţi melodia.
P.P.S.: Antena 3 nu mai difuzează Jay Leno Show. Urât, foarte urât. Şi dureros. Ghici ce?! Acolo i-am văzut pentru prima oară pe Rodrigo y Gabriela.
Nu simt nevoia de mai multe cuvinte. Doar uitaţi-vă la asta.
Mii de scuze că nu pot să pun filmuleţul, dar al meu nu mai vreau copy şi paste.
Fuck you, Blogger!
Şi da, am ceva probleme acum. Vreau să am timp să mă mut la WordPress.
Dacă toată lumea din jurul meu ar fi fost normală, eu acum puteam să mă trezesc la două, să mai stau o oră şi să mă culc la loc, că mi-ar fi fost mult prea somn să stau în picioare. Dar, ce să vezi!, e o lume nebună, aşa încât azi muncesc cît pentru toată săptămâna, vorba aia, dă-o dracului, suntem tineri.
De când mă ştiu, mi-am dorit ca de ziua mea să fac o petrecere undeva pe maulul mării, la un beach bar, cu muzică de toate felurile, pentru toţi cei care se pot numi prietenii mei şi care sunt atât de diferiţi între ei, încât mi-e şi frică să-i aduc pe toţi la un loc. De data asta aş avea curaj, ar fi cald, ar bate briza şi nu ne-am omorî cu aparenţele.
Ninge.
Îmi place să cred că sunt ca vinul, cu cît mai “veche”, cu atât mai “aromată”. Am crescut mult anul ăsta, cît alţii în zece. Şi, unul din cele mai importante lucruri, v-am cunoscut pe voi. Dintre “voi” făcând parte tot felul de personaje foarte simpatice. Vă ştiţi, nu-i nevoie să mai scriu. Am descoperit tot soiul de lucruri la care nu m-aş fi gândit în veci şi nişte oameni de la care nu m-aş fi aşteptat decît să dea close paginii ăsetia şi să treacă mai departe. Nu a fost aşa. Şi mă bucur. Mulţumesc!
Mai presus de toate, ăsta va rămâne anul în care am cunoscut cei mai mulţi prieteni. Mi se pare cel mai important.
Pagină nouă, aliniat nou.
Şi de la capăt.
Carla Bruni – Ma Jeunesse/Comme Si De Rien N’Etait [2008]
simplicity is beauty 