Sociologia slăbitului. Despre reacții

“Dar chiar trebuie să faci tu ceva, un efort, nu?”

Povesteam prin septembrie că m-am apucat de renovat slăbit, ca efect vag colateral al faptului că mă simţeam foarte rău. Business-wise, în cifre, în septembrie eram undeva la -13 kg; acum sunt la aproximativ -21 kg. Şi atunci, cu atât mai mult acum, numerele par ireale. Cel mai interesant lucru din tot procesul ăsta nu mi s-a părut ce am făcut eu (mers la doctor, făcut și repetat analize, tratat ce era de tratat); însă reacţiile primite în ultimele luni sunt cât un compendiu de prejudecăţi, proiecţii ale altora asupra mea, bucurii şi aplauze sincere, miştouri binevenite şi ciudăţenii ale naturii umane.

Nu fac inventarierea asta ca să trag pe cineva de urechi. Nu e un îndemn la slăbit, viaţă sănătoasă, alergat două semi-maratoane săptămânal, renunţat la vreo grupă alimentară, aşa cum nu e nici un îndemn la îngrăşat sau vreo reclamă la orice. Dacă am învăţat ceva din toată povestea asta, am învăţat cât de complicat e să-ţi faci ordine în cap ca să n-o iei razna de prea multă vină atunci când ţi se face poftă de vreo bombă calorică; cât de uşor e să derapezi cu frâna de mână de să te duci mult pe lângă; că o schimbare atât de mare în felul în care mănânci e un efort mare, pe care ar fi mai bine să nu-l percepi ca pe un efort, ci ca pe cum vei mânca de acum înainte dacă vrei să-ţi fie bine; că banii pentru noua garderobă trebuie prevăzuţi în buget (şi e mai bine să-i cheltui aşa decât pe mers la doctor); că fiecare are drumul lui, iar sfaturile necerute sunt lucrătura satanei.

De asemenea, e momentul să mă adresez celor dintre care mi s-a părut că fac parte, acum multă vreme – ăia care pot hali ca nesătuii orice, oricând, oricum, fără să se vadă: sunteţi nişte extratereștrii. Când mă vedeţi, nu mă mai căinaţi. Merci.

***

Mâncarea din farfuria altuia şi plânsul de milă

Un fenomen foarte larg răspândit, pe care l-am observat acum multă vreme: când nişte oameni se adună la o masă să mănânce împreună, cel mai facil subiect de discuţie va fi, evident, ce mănâncă fraierul de lângă ei. Funcţionează cu avânt şi elan în ambele sensuri: te-a pus necuratul să mănânci caşcaval pane cu cartofi prăjiţi în uleiul de la şniţel? Vai de steaua ta! Dincolo de privirile strâmbe, o să mai şi mori în chinurile colesterolului mărit, obezităţii morbide şi ale satanei, în general. Nu ai gustare cu migdale, alune, caju, fistic şi seminţe, toate neprăjite? Nţţ, nu-nţelegi sănătatea. Piept de pui la grătar cu salată de varză? Ok, dar te saturi doar cu atât? Sigur nu mai vrei nişte ulei peste varza aia?

Sigur că ar fi banal de simplu să spui “poftă bună” şi apoi să-ţi vezi de farfuria proprie în linişte. Dar nouă nu ne place cu prea multă banalitate, dăunează la cap.

Am avut noroc de oameni ok în jur în momentul când am decretat că “de azi, gata, ia ciocolata de aici şi mănânc-o undeva să nu te văd”. Tinzi să devii oricum un butoi cu pulbere, cineva îţi trage de sub picioare covoraşul de zahăr şi ronţăieli şi prăjeli, iar la schimb primeşti porţii atent măsurate (par întotdeauna mici la început), multă salată şi nimic care să aibă vreo umbră de gust bun. “Am făcut prăjitură cu nu-ştiu-ce, n-am pus decât jumătate de kil de zahăr, sigur nu vrei?” Nu vreau, mulţumesc. NU, la dracu, nu! “Vai, săraca de tine, nici nu ştiu cum rezişti!”

Oh fuck off.

“Măi, dar tu ai mai slăbit sau mi se pare mie?”

În traducere liberă, asta înseamnă că ai trecut de cea mai grea parte, aia în care înveţi diferenţa dintre poftă şi foame, să bei apă plată când ţi se face poftă de ceva şi apă carbogazoasă dacă simţi că leşini fără o cola, să înduri oleacă atunci când fără un cartof prăjit viaţa e pustiu. Deja ai strategii de evitat rafturile cu ciocolată prin supermarket, ştii că nu mai e cazul să te panichezi când te gândeşti la merdenele, cafeaua făcută după vechile obiceiuri a devenit puţin prea dulce.

Poate e doar o impresie de dimineaţă, dar blugii au început să fie o idee mai largi în talie, iar pe cântar apar lucruri cu minus. Ăsta e momentul în care cineva rosteşte ceva magic: “începe să se vadă!”.

Şi dacă tot începe să se vadă, “tot nu vrei nişte ciocolată? Am înţeles că ţii dietă, e ok, dar las-o şi tu mai moale”. Păi ce-am făcut aici, bobiţă! Tocmai ce-ncepe să-ţi placă să te chinui, iar binevoitorul de serviciu vine şi te ademeneşte cu ceva de pe lista de alimente interzise, că “n-o fi foc”. Ghiavolul e ascuns unde nici cu gândul nu gândeşti, asta e buba. Uneori e la tine-n cap, alteori e pe lângă.

Aici se cuvine o menţiune specială pentru acea specie care n-a apucat să afle că tu eşti în mijlocul şantierului, dar ţine neapărat să-ţi ofere ceva dulce, că “aşa se face”. Mi s-a întâmplat să explic repetat şi foarte apăsat că nu mănânc dulciuri, fără vreun alt context; efectul a fost mai degrabă de înverşunare. De ce – recunosc că n-am înţeles. Unele fiinţe de specie umană poate că iau personal refuzurile, dar – mai ales în contextul ăsta – m-am gândit inclusiv să spun că am diabet, deşi nu am, din pură curiozitate faţă de reacţiile astea. N-am făcut-o.

Butoiul cu pulbere devine pasiv-agresiv-tăcuto-diplomat: “Dar cum rezişti fără să mănânci dulce?” Imaginându-mi că taci, e una din strategiile de a nu te gândi la dulciuri, hehe.

“Ţi-am adus mere, că ciocolată n-ai voie”

Now we’re talking business! Începe să fie mişto, în adevăratul sens. Nu numai că cei din jur au înţeles, dar încep să şi vadă. Că te simţi bine, că ai energie, că n-ai murit şi nici verde nu te-ai făcut de la atâtea legume. “Auzi, ia-şi şi tu nişte blugi care să nu-ţi fie mari”. Asta era! Ştiam deja că lucrurile merg bine, mi-era mai bine, analizele începeau să arate omeneşte. M-am gândit ce-or mai face blugii mei mărimea 27, pe care nu-i mai văzusem de foarte mult timp şi de la care începuse, cumva, haloimăsul devenit realitate. Tot în faza asta mi-am găsit haine ok la raioanele de copii, am reînceput să semăn cu mine în poze, tot soiul de teritorii noi şi foarte familiare, tunelul era lung dar chiar avea o luminiţă la capătul lui. Sigur că lumea te căinează în continuare, dar mai apar nişte nuanţe, uneori e bucurie, alteori e admiraţie şi curiozitate, mai scapă şi puţină invidie, aşa, pour la bonne bouche. “Zi-mi ce faci”, “tu mai mănânci?”, mai schimbi o tură de haine, “arăţi ca o dungă”, “arăţi superb”, “te-ai tras la faţă”, “bravo, mă!”.

“Zi-mi ce ai făcut”. Post reflecții

E foarte uşor s-o iei razna în tot procesul ăsta dacă nu eşti stăpân pe tine şi pe ce vrei. Ajută mult ceea ce în engleză se cheamă “support network”, adică oamenii ăia pe care ştii că îi poţi suna şi la 3 noaptea dacă e cazul, căci ei vor fi primii care vor vedea şi înţelege, cei care te vor încuraja când ai nevoie, care te vor scoate din casă fără să-ţi fluture cofetăriile noi din oraş pe la nas şi care-ţi vor da şuturi în fund atunci când consideră că e cazul.

Dependenţa de zahăr e foarte dubioasă, în primul rând că sunt foarte puţine alimente care să nu aibă zahăr (sub diverse forme) adăugat, iar când ajungi să citeşti etichete alimentare ca hobby, constaţi că există tipuri de pâine cu câte trei sau patru îndulcitori înşiraţi. Pâine, nu biscuiţi cu cremă! Dar, iată o părere necerută, nu-s de acord nici cu abordările extreme care presupun eliminarea completă a unor categorii de nutrienţi din dietă: ai nevoie de un mod de viaţă care să poată fi susţinut pe termen lung şi foarte lung, inclusiv când nu ai avut timp să-ţi pregăteşti micul-dejun. La fel de multă atenţie e necesară atunci când scapi la un tort azi, dar şi mâine e ziua cuiva, poimâine aveai oricum programată o seară în oraş etc. Nu-i nimic mai simplu decât să găsești scuze. Nu-i nimic mai absurd decât să crezi că nu vei mai manca n-i-c-i-o-d-a-t-ă ciocolată/merdenele/orice altă bombă calorică. Cred că e imposibil să te menţii într-o stare din asta de puritate nutriţională, în care nu calci pe lângă, nu ratezi aaabsolut nici o masă, nu greşeşti nimic, faci totul perfect şi atingi nirvana nutriţională.

Pur şi simplu nu merge fără disciplină şi autocontrol, nu există nimic miraculos, nu ţi se aprinde nici un beculeţ în cap, nu e nici un secret neştiut, nu e nici o rețetă “sigură” pe care big pharma o ține ascunsă, e doar muncă. Moderaţia şi echilibrul presupun muncă, ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme, în fine, fiecare cu capul şi pragurile lui.

Ce mai e de folos, așa, în viață: să nu-ți pese prea mult de părerea altora, nici acum şi nici vreodată (ceva ce înţeleg că mă face arogantă) şi nici să nu te iei foarte tare în serios. Fie că ești gras, slab, normal (wtf is normal anyway), cu pătrățele pe burtă sau love handles pe lângă burtă. În marea schemă a lucrurilor, e important să nu uiţi de ce faci un anume lucru. În cazul particular al slăbitului, nu prea merge dacă vrei s-o faci ca să te placă colegul ăla de la birou cu care ieși la țigară, sau prietenul, sau maică-sa respectivului prieten. Nici măcar ca să te placi tu pe tine – e fix degeaba dacă nu te simți bine și nu ești sănătos, în sensul propriu al expresiei. Ceea ce presupune să ceri ajutor atunci când îţi dai seama că nu te descurci singur, ca prim pas.

Despre medicii specialiști în boli de nutriție: ei nu sunt psihologi. Nu sunt în cabinet ca să te audă spunând că nu te poți abține de la covrigi și că mănânci compulsiv (în cazul fericit în care îți dai seama de asta). Medicul tratează boli: a mea s-a numit dislipidemie și, ca să o pot trata, am primit la pachet niște indicații despre cum aș putea să mănânc altfel. Foarte târziu am realizat de ce generalistul a vrut să îmi scrie încă o trimitere, la psiholog, când m-a auzit povestindu-i cum nu puteam, la dracu’, să slăbesc. Am avut un dram de noroc să îmi dau seama singură că ronțăielile de seară nu erau din cauza foamei, dar nu toată lumea îl are. Tot aici mai spun și că există o diferență între medicul specialist în boli de nutriție și diabet (titulatura completă) și tehnicianul nutriționist (care nu a trecut prin facultatea de medicină, ci doar a făcut un curs acreditat), iar “medicul nutriționist” nu există. Circulă tot soiul de diete care promit marea cu sarea, de multe ori extraordinar de restrictive, care nu fac altceva decât să-ți pună metabolismul și mai tare pe butuci, la fel cum există tot soiul de pastile și prafuri de slăbit vândute ca suplimente alimentare, în componența cărora doar bunul arhitect (și probabil niște laboratoare) știu ce substanțe sunt de fapt. Fiecare e liber să aleagă pentru el ce face, dar cale ușoară și care să te țină pe picioarele tale pe termen lung nu există.

***

Linia e foarte fină, e inevitabil să nu te loveşti de exterior; uneori asta poate să ajute, dar e nevoie de atenție. Aprecierile mai mult sau mai puţin inspirate ale celorlalţi sunt cuţite cu foarte multe tăişuri, e îngrozitor de ușor să fii jignit, deși intențiile celorlalți sunt pline de bună-voință, așa cum înțeleg ei bună-voința.

Merită să te abţii de la chestiile alea care-ţi plac cel mai mult pe lume, dar care-ţi şi fac mult rău? Da. De o mie de ori da. Merită să nu ţi le refuzi când şi când? De o mie de ori da. De dragul tuturor liniilor fine dintre bine şi rău.

Ce ne rămâne după ce (nu) dezbatem

Uneori, mă mai uit la zidurile pe lângă care trec prin Bucureşti. Tot uneori, mai şi fac câte-o poză graff-urilor. Pe cel de mai sus l-am văzut într-o duminică seară, într-un loc prin care trec destul de des. Şi mi-am adus aminte că nu mai departe de acum patru luni, primeam tot soiul de pliante dubioase în cutia poştală despre cât de bună şi luminoasă e familia tradiţională.

Coaliţia pentru Familie a depus la Senat, undeva în mai 2016, vreo trei milioane de semnături pentru a susţine o propunere legislativă de modificare a Constituţiei, prin care familia să fie definită ca „uniune consensuală între un bărbat şi o femeie”; fără ca drepturile LGBT să fi fost vreodată o temă mainstream de discuţie în spaţiul public. Trei milioane.

A urmat o dezbatere publică din care, îndrăznesc să spun, aproape nimeni n-a rămas cu nimic. Mi-aş fi dorit mult ca, după ce tot haosul s-a terminat (cu bine pe termen scurt şi mediu, incert pe termen lung), să văd mai mult nerv din zona ONG-urilor care se ocupă direct de minoritatea LGBT, aşa cum mi-aş fi dorit să văd şi restul minorităţilor cum îşi recapătă vocea. N-a fost să fie.

Cele trei milioane de semnături sunt ale unor trei milioane de persoane despre care nu aflăm nimic. Nu protestează în Piaţa Victoriei sau în faţa vreunui sediu de partid din ţară; habar n-avem ce ştiri citesc, la ce se uită la televizor (deşi putem bănui). Ei continuă să existe. Sper doar ca, la următoarea ocazie, să fim suficient de atenţi înainte să ne trezim cu trei milioane de semnături pentru o iniţiativă legislativă vizând drepturile reproductive. Fiindcă mi se pare cumva de bun-simţ să fii atent înainte să-ţi intre cineva în pat.

Ce altceva mai e de bun-simț: dezbaterea. Cu contextualizare, cu ethos și pathos și logos, cu argumentare. În loc de asta, curg talk-show-urile prin care urlă invitații, prin corporații e plin de șefuleți care-și trag yesmenii după ei, prin prea puține licee există cursuri de debate, iar presa locală își suferă inexistența în tăcere (nu numai în România).

This rant is not over.

O dimineață cât un an

După 2017, era destul de complicat (nu imposibil) să vină un an mai idiot. N-a venit. A fost în schimb întortocheat.

E reconfortant să mă recunosc iar în oglindă, deși în poze încă nu mi se pare că semăn cu mine. Îmi tot reconfigurez spațiile mentale, limite și non-limite. Nu mai plutesc inert în supa aia aproape primordială a depresiei, retrospectiv probabil că asta a fost, în varianta bine mascată și foarte funcțională. Din nou și din nou, oamenii ăștia incredibil de mișto pe care am norocul să-i am în jur au avut grijă să mă tragă de mânecă, să mă asculte, să-mi dea vin bun de băut.

Atunci când doctorul specialist în boli de nutriție mi-a dat două șuturi în cap și eu m-am înfuriat (“Deci a funcționat bucata aia scurtă de terapie cognitiv-comportamentală de la primul consult”). Atunci când vecinul de salon al bunicului meu, având un AVC care-i afectase centrul vorbirii, s-a uitat la mine în timp ce mă maimuțăream de la revedere, eu m-am blocat și i-am spus și lui la revedere, iar lui i s-au aprins ochii și mi-a răspuns cu “Na-na!”. Atunci când n-am fost chiar așa de departe să crăpăm stupid în față la Cinema Pro, o mașină de poliție alergând a derapat aiurea, a făcut pană și doar șoferul care știa meserie (și arhitectul) au oprit-o la timp. Nunțile mișto de anul ăsta. Norzeatic (abia acum) și SPP și tot restul de muzică. Concertele, Nick Cave și Stone Sour au fost de povestit nepoților. Că nu mai tremur atunci când aud de analize de sânge, când ies mișto e chiar plăcut. Un board nou pe Pinterest, cărţile.

Tot haosul ăsta politic de la noi și din neant, anul ăsta am auzit cel mai des întrebarea cu “de ce nu pleci”. De-abia așa mi-am dat seama cât mă râcâie că nu-mi fac meseria, aia pentru care mi-a plăcut într-atât de îngrozitor să citesc atunci când învățam să fac un altceva care și ăla îmi place mult.

Ce mi-am dorit pentru anul ăsta s-a împlinit – am fost cu toții. Și-a fost bine așa. Deci nu-mi trec altceva pe wishlist, e o treabă și asta cu ajustatul așteptărilor.

Damon Albarn – Lonely Press Play

2018. books and in-betweens

câte ceva despre ce mi-a atras atenţia în ultima vreme. din 2018 pentru că anul ăsta m-am reapucat de citit sportiv, cu sete şi cu foame, ca-n vremurile bune. nu toate titlurile de mai jos au fost traduse în română, aşa că, de dragul ordinii în univers, toate linkurile duc către amazon sau audible, după caz. încerc să nu dau spoilere.

  • Reign of Appearances: The Misery and Splendor of the Public Sphere, Ari Adut (link). o teză fascinantă despre ce e, de fapt, sfera publică. merge dincolo de analizele clasice din ştiinţa politică; necesară în epoca asta a ştirilor care mor într-o oră şi-a vieţilor făcute tapet pe social media.
  • Why Civil Resistance Works: The Strategic Logic of Nonviolent Conflict, Erica Chenoweth & Maria Stephan (link). cu analize statistice şi studii de caz, despre cum anume funcţionează (sau nu) rezistenţa civică non-violentă. e alertă şi extraordinar documentată. dacă aş ţine un curs despre activism civic, aş pune-o în syllabus.
  • The Invention of News: How the World Came to Know About Itself, Andrew Pettegree (link). despre istoria ideii de ştire, care uneori se confundă cu istoria diplomaţiei sau a bârfei. pe alocuri prea descriptivă, dar încep să cred că nu ai cum să povesteşti despre europa evului mediu altfel decât scoţând sufletul din onorata audienţă.
  • The Vanquished: Why the First World War Failed to End, 1917-1923, Robert Gerwarth (link). nu prea ne uităm cu atenţie la perioada de după sfârşitul primului război mondial, istoria de prin manuale vorbeşte despre pace, dar de-acolo ni se trag multe. nouă, europei. nu-i deloc o carte comodă, episodul Smirna e înfiorător, radiografia extremismelor din perioada aia e teribil de utilă. 
  • Genghis Khan and the Making of the Modern World, Jack Weatherford (audiobook). la ani-lumină de portretul clasic de sălbatici apăruţi din neant: nişte strategi daţi naibii, practici, vizionari, cu o înclinaţie spre dezbatere şi toleranţă, birocraţi avant la lettre, mongolii ăştia. în plus, e scrisă ca o carte de aventuri, iar audiobook-ul e numai bun de ascultat la volan.
  • Bill Bryson, pentru One Summer. America, 1927 (link), At Home: A Short History of Private Life (link) şi Down Under: Travels in a Sunburned Country (link). e haios, e alert, vede lucruri. 
  • The Great Cat Massacre: And Other Episodes in French Cultural History, Robert Darnton (link). e genul de carte pe care aş recomanda-o cuiva care se jură pe toţi sfinţii că istoria e plictisitoare în draci. (paranteză aproape relevantă: am dat de cartea asta urmărind o bloggeriţă nişată pe korean skincare, care avea nişte review-uri scrise cum ar scrie un istoric despre creme. atâta doar că tipa are un doctorat în istorie renascentistă. oh well.)

  • Vintage Humour: The Islamic Wine Poetry of Abu Nuwas, Alex Rowell (link). titlul spune tot, cartea e fabulos documentată. vinul e minunat şi nimeni pe lumea asta nu a scăpat de el. 
  • Our Political Nature. The Evolutionary Origins of What Divides Us, Avi Tuschman (audiobook). o lectură provocatoare, unii ar putea spune că merge pe linia foarte fină a reducţionismului ştiinţific, dar e mult mai mult de-atât. cât să te scuture. 

şi mai am, dar probabil exagerez. din capitolul in progress, remarc doar că biografia lui Eddie Izzard citită de Eddie Izzard e unul dintre cele mai frumoase lucruri care poate să se întâmple într-o voce de om. probabil că de asta s-au inventat audiobook-urile. 

***

am început un semi-experiment, în care am pus pe instagram stories (şi-n highlights) câteva dintre titlurile cumpărate şi pe toate cele terminate care mi s-au părut interesante. o îndepărtare binevenită de la lista de cărţi pe care o ţin aici de foarte mult timp – o chestie teribil de nepractică, de care mai mult uit decât îmi aduc aminte. instastories folosite ca un fel de notiţe, despre care nu-mi dau seama dacă îi mai sunt utile cuiva, care fac bine la vanitate şi pe care tind să le consult atunci când nu-mi aduc aminte dacă am cumpărat deja o anume carte (yes, it happens). 

am reînceput să folosesc kindle-ul dintr-un pragmatism, nu prea mai am unde să îndes cărţile prin casă. mi-e îngrozitor de complicat să cumpăr doar atât cât pot citi (la mâncare e ceva mai simplu, jur), iar treaba aia cu one-click-buy de pe amazon e ghiavolul personificat. ceea ce nu înseamnă că nu mai cumpăr cărţi printate – editurile româneşti ajută mult în sensul ăsta, iar books express va fi mereu tentant. (discuţia despre contextul al pieţei de carte de la noi cu altă ocazie.) 

în loc de concluzie, ceva ce s-a tot întors peste mine în ultima vreme, pe lângă cohen, savoretti, albumul nou de la thievery corporation, tindersticks, moby, radiohead (!), portishead, disco nouăzecist şi hooverphonic (iar exagerez):

énouement. un an

fără chester.

***

m-am întâlnit relativ devreme cu banalitatea răului, dar oricâte cărți ai citi, oricâte filme ai vedea, nimeni niciodată n-are cum să-ți explice cum miroase și cum se aude un crematoriu.

au apărut tot soiul de studii despre cum dispariția unui câine afectează stăpânul; mai toate spun că e una dintre cele mai groaznice pierderi. și-a fost, pentru că a doua zi de dimineață n-am știut de ce nu vine să mă trezească cum făcea el de obicei, jumătate suit în pat (teoretic nu avea voie), săpând pe sub pătură până când ajungea la mine.

***

a venit și-a plecat ca o furtună. nu l-am vrut inițial, gândindu-mă că s-ar fi chinuit într-un apartament (de patru camere, dar apartament). numele lui l-am știut de cu mult timp înainte, văzusem filmul ăla cu bruce willis, the kid, în care în scena finală, se suie în avion cu viitoarea nevastă, doi copii (?) şi un golden intitulat Chester, și-am știut că Chester va fi.

a venit și n-am știut neapărat în ce ne-am bagat atunci, aveam să aflăm în primul an, întotdeauna cel mai dificil cu un animal. prima noapte a fost nasoală, a plâns. apoi a ros orice a prins prin casă, de la perechi de papuci la dicționare, reviste, cabluri de antenă (!), a făcut pipi și caca de ne-a făcut să renunțăm la covoare (o treabă înțeleaptă altfel, e mai puțin praf), ar fi mâncat orice (dar doar dacă era proaspăt și dacă era mâncare pe care noi să o fi avut în farfurii), ne-a așteptat de fiecare dată la uşă (şi trebuia să fii pe fază ca să nu-ți iei una peste nas din săriturile lui de ju jitsu), a plâns după noi când plecam (mulțumiri vecinilor înțelegători).

a legat o prietenie cumva pe ascuns cu motanul de patru ani la vremea respectivă, care l-a suportat stoic în primele luni: pe lângă că mieuna ciudat și mirosea dubios, Chester termina de mâncat și se ducea direct la el să se joace, ceea ce rezulta în mâncare uscată în blana motanului. sau motanul umblând cu o mutră disperato-sictirită, în trei picioare, al patrulea fiind în gura câinelui. niște ani mai târziu, aveam să-i surpind deschizând împreună ușa de la bucătărie și scormonind prin coșul de gunoi după plicuri, conserve, caserole de carne. sau dormind împreună în pat. sau pe motan dând jos diverse chestii de pe masă ca Chester să se poată juca cu ele. n-a fost doar lapte și miere, Pițu a avut grijă să-l și trosnească atunci când i se părea cazul. noi n-am putut să ne dăm seama cât de mult țineau unul la celălalt până când Chester n-a mai fost.

iar noi, enfin, noi a trebuit să ne ajustăm la 180 de grade. era sperios, nu suporta zgomotele puternice, apa, aspiratorul, mingile și copiii. plimbat de cel puțin două ori pe zi că-i soare, că plouă (nu-i plăceau ploaia și zăpada), periat (blană de husky colorată ca a unui ciobănesc german, producea smocuri cu viteza luminii, încă le mai găsim prin casă, dumnezeu știe de unde mai apar), spălat (o plăcere să sui câinele de 25kg în cadă), mâncat, mers la vet. îi plăcea teribil să meargă cu mașina, un copilot foarte atent până adormea cu sforăituri, ne-am plimbat cu el prin țară mult în primii ani.

și, peste toate, mutra aia a lui incredibil de expresivă, de știai dacă-i nervos doar din căutătură. lătratul baritonal, pe care l-am auzit cu adevărat o singură dată, atunci când au venit mascații la vecinul de palier (drumul taberei, mde) și-am crezut că bietul câine o să sară prin ușă la ei. în rest pufăia și semi-mârâia dacă-l trezeai din somn brusc sau umblai pe la uşă fără să apeși pe sonerie. mereu încântat să aibă oameni în casă, sufletul adunării în jurul mesei.

***

secvența e simplă: îți sucesc totul de-a-ndoaselea, apoi îmbătrânesc. a fost un câine sănătos, dar cu stomac și piele sensibile, îl mai lovea câte-o eczemă vara. ultimul an a fost ceva mai dificil, prin ianuarie i-am găsit un polip pe gingie care s-a dovedit a fi o tumoră benignă care apare la cățeii bătrâni (Chester, bătrân? are abia aproape 11 ani!), apoi o enterocolită dubioasă prin primăvară, apoi infecția la picior despre care nu o să aflăm niciodată ce anume era de fapt, de la care n-a mai fost.

a durat 24 de ore totul. mi-am dat seama că e ceva foarte în neregulă când l-am văzut privind dezorientat un alt cățel pe stradă, cu urechile pleoștite a boală și cu ochii care brusc nu mai spuneau nimic. simptome neconcludente, dar starea vizibil înrăutățițindu-se, ale naibii animale, de ce nu vorbesc? să-ți zică ce-i doare!, ținut pe perfuzii câteva ore, cu o operație pe care dacă nu o făceam atunci, îl pierdeam sigur. ca o furtună.

***

cu ce-am rămas. cu dor, cu blană, cu răbdare, cu mult gol în casă după 11 ani de joacă, cu un motan care ne-a întrebat din priviri unde e atunci când ne-am întors fără el și-a-nțeles atunci când a văzut urna, cu multe idei despre cum am fi putut face să-i fie mai bine cu noi, cu împlinirea că a fost un câine fericit și iubit, că nu s-a chinuit.

în continuare mi-e greu să cuprind cu totul ideea de eutanasiere, mi se pare ceva absolut teribil să decizi pentru sufletul ăla care nu te-a judecat și nu te-a întrebat nimic niciodată. cumva, sunt recunoscătoare că nu a trebuit să luăm decizia asta.

mi-e teribil de dor să am de scos pe cineva la plimbare. am mai tot văzut căței simpatici de adoptat, dar încă nu-i vremea. a venit nora, pisică neagră cu suflet de câine și apucături de maimuță, ne-a ținut pe toți ocupați și vii. e, de departe, cel mai nasol moment atunci când nu mai sunt. dar pentru norocul de a-l avea lângă mine, pentru toți anii și pentru toate amintirile, aș lua-o de la capăt.

ce faci, măbabuine