“Dar chiar trebuie să faci tu ceva, un efort, nu?”
Povesteam prin septembrie că m-am apucat de renovat slăbit, ca efect vag colateral al faptului că mă simţeam foarte rău. Business-wise, în cifre, în septembrie eram undeva la -13 kg; acum sunt la aproximativ -21 kg. Şi atunci, cu atât mai mult acum, numerele par ireale. Cel mai interesant lucru din tot procesul ăsta nu mi s-a părut ce am făcut eu (mers la doctor, făcut și repetat analize, tratat ce era de tratat); însă reacţiile primite în ultimele luni sunt cât un compendiu de prejudecăţi, proiecţii ale altora asupra mea, bucurii şi aplauze sincere, miştouri binevenite şi ciudăţenii ale naturii umane.
Nu fac inventarierea asta ca să trag pe cineva de urechi. Nu e un îndemn la slăbit, viaţă sănătoasă, alergat două semi-maratoane săptămânal, renunţat la vreo grupă alimentară, aşa cum nu e nici un îndemn la îngrăşat sau vreo reclamă la orice. Dacă am învăţat ceva din toată povestea asta, am învăţat cât de complicat e să-ţi faci ordine în cap ca să n-o iei razna de prea multă vină atunci când ţi se face poftă de vreo bombă calorică; cât de uşor e să derapezi cu frâna de mână de să te duci mult pe lângă; că o schimbare atât de mare în felul în care mănânci e un efort mare, pe care ar fi mai bine să nu-l percepi ca pe un efort, ci ca pe cum vei mânca de acum înainte dacă vrei să-ţi fie bine; că banii pentru noua garderobă trebuie prevăzuţi în buget (şi e mai bine să-i cheltui aşa decât pe mers la doctor); că fiecare are drumul lui, iar sfaturile necerute sunt lucrătura satanei.
De asemenea, e momentul să mă adresez celor dintre care mi s-a părut că fac parte, acum multă vreme – ăia care pot hali ca nesătuii orice, oricând, oricum, fără să se vadă: sunteţi nişte extratereștrii. Când mă vedeţi, nu mă mai căinaţi. Merci.
***
Mâncarea din farfuria altuia şi plânsul de milă
Un fenomen foarte larg răspândit, pe care l-am observat acum multă vreme: când nişte oameni se adună la o masă să mănânce împreună, cel mai facil subiect de discuţie va fi, evident, ce mănâncă fraierul de lângă ei. Funcţionează cu avânt şi elan în ambele sensuri: te-a pus necuratul să mănânci caşcaval pane cu cartofi prăjiţi în uleiul de la şniţel? Vai de steaua ta! Dincolo de privirile strâmbe, o să mai şi mori în chinurile colesterolului mărit, obezităţii morbide şi ale satanei, în general. Nu ai gustare cu migdale, alune, caju, fistic şi seminţe, toate neprăjite? Nţţ, nu-nţelegi sănătatea. Piept de pui la grătar cu salată de varză? Ok, dar te saturi doar cu atât? Sigur nu mai vrei nişte ulei peste varza aia?
Sigur că ar fi banal de simplu să spui “poftă bună” şi apoi să-ţi vezi de farfuria proprie în linişte. Dar nouă nu ne place cu prea multă banalitate, dăunează la cap.
Am avut noroc de oameni ok în jur în momentul când am decretat că “de azi, gata, ia ciocolata de aici şi mănânc-o undeva să nu te văd”. Tinzi să devii oricum un butoi cu pulbere, cineva îţi trage de sub picioare covoraşul de zahăr şi ronţăieli şi prăjeli, iar la schimb primeşti porţii atent măsurate (par întotdeauna mici la început), multă salată şi nimic care să aibă vreo umbră de gust bun. “Am făcut prăjitură cu nu-ştiu-ce, n-am pus decât jumătate de kil de zahăr, sigur nu vrei?” Nu vreau, mulţumesc. NU, la dracu, nu! “Vai, săraca de tine, nici nu ştiu cum rezişti!”
Oh fuck off.
“Măi, dar tu ai mai slăbit sau mi se pare mie?”
În traducere liberă, asta înseamnă că ai trecut de cea mai grea parte, aia în care înveţi diferenţa dintre poftă şi foame, să bei apă plată când ţi se face poftă de ceva şi apă carbogazoasă dacă simţi că leşini fără o cola, să înduri oleacă atunci când fără un cartof prăjit viaţa e pustiu. Deja ai strategii de evitat rafturile cu ciocolată prin supermarket, ştii că nu mai e cazul să te panichezi când te gândeşti la merdenele, cafeaua făcută după vechile obiceiuri a devenit puţin prea dulce.
Poate e doar o impresie de dimineaţă, dar blugii au început să fie o idee mai largi în talie, iar pe cântar apar lucruri cu minus. Ăsta e momentul în care cineva rosteşte ceva magic: “începe să se vadă!”.
Şi dacă tot începe să se vadă, “tot nu vrei nişte ciocolată? Am înţeles că ţii dietă, e ok, dar las-o şi tu mai moale”. Păi ce-am făcut aici, bobiţă! Tocmai ce-ncepe să-ţi placă să te chinui, iar binevoitorul de serviciu vine şi te ademeneşte cu ceva de pe lista de alimente interzise, că “n-o fi foc”. Ghiavolul e ascuns unde nici cu gândul nu gândeşti, asta e buba. Uneori e la tine-n cap, alteori e pe lângă.
Aici se cuvine o menţiune specială pentru acea specie care n-a apucat să afle că tu eşti în mijlocul şantierului, dar ţine neapărat să-ţi ofere ceva dulce, că “aşa se face”. Mi s-a întâmplat să explic repetat şi foarte apăsat că nu mănânc dulciuri, fără vreun alt context; efectul a fost mai degrabă de înverşunare. De ce – recunosc că n-am înţeles. Unele fiinţe de specie umană poate că iau personal refuzurile, dar – mai ales în contextul ăsta – m-am gândit inclusiv să spun că am diabet, deşi nu am, din pură curiozitate faţă de reacţiile astea. N-am făcut-o.
Butoiul cu pulbere devine pasiv-agresiv-tăcuto-diplomat: “Dar cum rezişti fără să mănânci dulce?” Imaginându-mi că taci, e una din strategiile de a nu te gândi la dulciuri, hehe.
“Ţi-am adus mere, că ciocolată n-ai voie”
Now we’re talking business! Începe să fie mişto, în adevăratul sens. Nu numai că cei din jur au înţeles, dar încep să şi vadă. Că te simţi bine, că ai energie, că n-ai murit şi nici verde nu te-ai făcut de la atâtea legume. “Auzi, ia-şi şi tu nişte blugi care să nu-ţi fie mari”. Asta era! Ştiam deja că lucrurile merg bine, mi-era mai bine, analizele începeau să arate omeneşte. M-am gândit ce-or mai face blugii mei mărimea 27, pe care nu-i mai văzusem de foarte mult timp şi de la care începuse, cumva, haloimăsul devenit realitate. Tot în faza asta mi-am găsit haine ok la raioanele de copii, am reînceput să semăn cu mine în poze, tot soiul de teritorii noi şi foarte familiare, tunelul era lung dar chiar avea o luminiţă la capătul lui. Sigur că lumea te căinează în continuare, dar mai apar nişte nuanţe, uneori e bucurie, alteori e admiraţie şi curiozitate, mai scapă şi puţină invidie, aşa, pour la bonne bouche. “Zi-mi ce faci”, “tu mai mănânci?”, mai schimbi o tură de haine, “arăţi ca o dungă”, “arăţi superb”, “te-ai tras la faţă”, “bravo, mă!”.
“Zi-mi ce ai făcut”. Post reflecții
E foarte uşor s-o iei razna în tot procesul ăsta dacă nu eşti stăpân pe tine şi pe ce vrei. Ajută mult ceea ce în engleză se cheamă “support network”, adică oamenii ăia pe care ştii că îi poţi suna şi la 3 noaptea dacă e cazul, căci ei vor fi primii care vor vedea şi înţelege, cei care te vor încuraja când ai nevoie, care te vor scoate din casă fără să-ţi fluture cofetăriile noi din oraş pe la nas şi care-ţi vor da şuturi în fund atunci când consideră că e cazul.
Dependenţa de zahăr e foarte dubioasă, în primul rând că sunt foarte puţine alimente care să nu aibă zahăr (sub diverse forme) adăugat, iar când ajungi să citeşti etichete alimentare ca hobby, constaţi că există tipuri de pâine cu câte trei sau patru îndulcitori înşiraţi. Pâine, nu biscuiţi cu cremă! Dar, iată o părere necerută, nu-s de acord nici cu abordările extreme care presupun eliminarea completă a unor categorii de nutrienţi din dietă: ai nevoie de un mod de viaţă care să poată fi susţinut pe termen lung şi foarte lung, inclusiv când nu ai avut timp să-ţi pregăteşti micul-dejun. La fel de multă atenţie e necesară atunci când scapi la un tort azi, dar şi mâine e ziua cuiva, poimâine aveai oricum programată o seară în oraş etc. Nu-i nimic mai simplu decât să găsești scuze. Nu-i nimic mai absurd decât să crezi că nu vei mai manca n-i-c-i-o-d-a-t-ă ciocolată/merdenele/orice altă bombă calorică. Cred că e imposibil să te menţii într-o stare din asta de puritate nutriţională, în care nu calci pe lângă, nu ratezi aaabsolut nici o masă, nu greşeşti nimic, faci totul perfect şi atingi nirvana nutriţională.
Pur şi simplu nu merge fără disciplină şi autocontrol, nu există nimic miraculos, nu ţi se aprinde nici un beculeţ în cap, nu e nici un secret neştiut, nu e nici o rețetă “sigură” pe care big pharma o ține ascunsă, e doar muncă. Moderaţia şi echilibrul presupun muncă, ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme, în fine, fiecare cu capul şi pragurile lui.
Ce mai e de folos, așa, în viață: să nu-ți pese prea mult de părerea altora, nici acum şi nici vreodată (ceva ce înţeleg că mă face arogantă) şi nici să nu te iei foarte tare în serios. Fie că ești gras, slab, normal (wtf is normal anyway), cu pătrățele pe burtă sau love handles pe lângă burtă. În marea schemă a lucrurilor, e important să nu uiţi de ce faci un anume lucru. În cazul particular al slăbitului, nu prea merge dacă vrei s-o faci ca să te placă colegul ăla de la birou cu care ieși la țigară, sau prietenul, sau maică-sa respectivului prieten. Nici măcar ca să te placi tu pe tine – e fix degeaba dacă nu te simți bine și nu ești sănătos, în sensul propriu al expresiei. Ceea ce presupune să ceri ajutor atunci când îţi dai seama că nu te descurci singur, ca prim pas.
Despre medicii specialiști în boli de nutriție: ei nu sunt psihologi. Nu sunt în cabinet ca să te audă spunând că nu te poți abține de la covrigi și că mănânci compulsiv (în cazul fericit în care îți dai seama de asta). Medicul tratează boli: a mea s-a numit dislipidemie și, ca să o pot trata, am primit la pachet niște indicații despre cum aș putea să mănânc altfel. Foarte târziu am realizat de ce generalistul a vrut să îmi scrie încă o trimitere, la psiholog, când m-a auzit povestindu-i cum nu puteam, la dracu’, să slăbesc. Am avut un dram de noroc să îmi dau seama singură că ronțăielile de seară nu erau din cauza foamei, dar nu toată lumea îl are. Tot aici mai spun și că există o diferență între medicul specialist în boli de nutriție și diabet (titulatura completă) și tehnicianul nutriționist (care nu a trecut prin facultatea de medicină, ci doar a făcut un curs acreditat), iar “medicul nutriționist” nu există. Circulă tot soiul de diete care promit marea cu sarea, de multe ori extraordinar de restrictive, care nu fac altceva decât să-ți pună metabolismul și mai tare pe butuci, la fel cum există tot soiul de pastile și prafuri de slăbit vândute ca suplimente alimentare, în componența cărora doar bunul arhitect (și probabil niște laboratoare) știu ce substanțe sunt de fapt. Fiecare e liber să aleagă pentru el ce face, dar cale ușoară și care să te țină pe picioarele tale pe termen lung nu există.
***
Linia e foarte fină, e inevitabil să nu te loveşti de exterior; uneori asta poate să ajute, dar e nevoie de atenție. Aprecierile mai mult sau mai puţin inspirate ale celorlalţi sunt cuţite cu foarte multe tăişuri, e îngrozitor de ușor să fii jignit, deși intențiile celorlalți sunt pline de bună-voință, așa cum înțeleg ei bună-voința.
Merită să te abţii de la chestiile alea care-ţi plac cel mai mult pe lume, dar care-ţi şi fac mult rău? Da. De o mie de ori da. Merită să nu ţi le refuzi când şi când? De o mie de ori da. De dragul tuturor liniilor fine dintre bine şi rău.
simplicity is beauty 