După 2017, era destul de complicat (nu imposibil) să vină un an mai idiot. N-a venit. A fost în schimb întortocheat.
E reconfortant să mă recunosc iar în oglindă, deși în poze încă nu mi se pare că semăn cu mine. Îmi tot reconfigurez spațiile mentale, limite și non-limite. Nu mai plutesc inert în supa aia aproape primordială a depresiei, retrospectiv probabil că asta a fost, în varianta bine mascată și foarte funcțională. Din nou și din nou, oamenii ăștia incredibil de mișto pe care am norocul să-i am în jur au avut grijă să mă tragă de mânecă, să mă asculte, să-mi dea vin bun de băut.
Atunci când doctorul specialist în boli de nutriție mi-a dat două șuturi în cap și eu m-am înfuriat (“Deci a funcționat bucata aia scurtă de terapie cognitiv-comportamentală de la primul consult”). Atunci când vecinul de salon al bunicului meu, având un AVC care-i afectase centrul vorbirii, s-a uitat la mine în timp ce mă maimuțăream de la revedere, eu m-am blocat și i-am spus și lui la revedere, iar lui i s-au aprins ochii și mi-a răspuns cu “Na-na!”. Atunci când n-am fost chiar așa de departe să crăpăm stupid în față la Cinema Pro, o mașină de poliție alergând a derapat aiurea, a făcut pană și doar șoferul care știa meserie (și arhitectul) au oprit-o la timp. Nunțile mișto de anul ăsta. Norzeatic (abia acum) și SPP și tot restul de muzică. Concertele, Nick Cave și Stone Sour au fost de povestit nepoților. Că nu mai tremur atunci când aud de analize de sânge, când ies mișto e chiar plăcut. Un board nou pe Pinterest, cărţile.
Tot haosul ăsta politic de la noi și din neant, anul ăsta am auzit cel mai des întrebarea cu “de ce nu pleci”. De-abia așa mi-am dat seama cât mă râcâie că nu-mi fac meseria, aia pentru care mi-a plăcut într-atât de îngrozitor să citesc atunci când învățam să fac un altceva care și ăla îmi place mult.
Ce mi-am dorit pentru anul ăsta s-a împlinit – am fost cu toții. Și-a fost bine așa. Deci nu-mi trec altceva pe wishlist, e o treabă și asta cu ajustatul așteptărilor.
simplicity is beauty 