énouement. un an

fără chester.

***

m-am întâlnit relativ devreme cu banalitatea răului, dar oricâte cărți ai citi, oricâte filme ai vedea, nimeni niciodată n-are cum să-ți explice cum miroase și cum se aude un crematoriu.

au apărut tot soiul de studii despre cum dispariția unui câine afectează stăpânul; mai toate spun că e una dintre cele mai groaznice pierderi. și-a fost, pentru că a doua zi de dimineață n-am știut de ce nu vine să mă trezească cum făcea el de obicei, jumătate suit în pat (teoretic nu avea voie), săpând pe sub pătură până când ajungea la mine.

***

a venit și-a plecat ca o furtună. nu l-am vrut inițial, gândindu-mă că s-ar fi chinuit într-un apartament (de patru camere, dar apartament). numele lui l-am știut de cu mult timp înainte, văzusem filmul ăla cu bruce willis, the kid, în care în scena finală, se suie în avion cu viitoarea nevastă, doi copii (?) şi un golden intitulat Chester, și-am știut că Chester va fi.

a venit și n-am știut neapărat în ce ne-am bagat atunci, aveam să aflăm în primul an, întotdeauna cel mai dificil cu un animal. prima noapte a fost nasoală, a plâns. apoi a ros orice a prins prin casă, de la perechi de papuci la dicționare, reviste, cabluri de antenă (!), a făcut pipi și caca de ne-a făcut să renunțăm la covoare (o treabă înțeleaptă altfel, e mai puțin praf), ar fi mâncat orice (dar doar dacă era proaspăt și dacă era mâncare pe care noi să o fi avut în farfurii), ne-a așteptat de fiecare dată la uşă (şi trebuia să fii pe fază ca să nu-ți iei una peste nas din săriturile lui de ju jitsu), a plâns după noi când plecam (mulțumiri vecinilor înțelegători).

a legat o prietenie cumva pe ascuns cu motanul de patru ani la vremea respectivă, care l-a suportat stoic în primele luni: pe lângă că mieuna ciudat și mirosea dubios, Chester termina de mâncat și se ducea direct la el să se joace, ceea ce rezulta în mâncare uscată în blana motanului. sau motanul umblând cu o mutră disperato-sictirită, în trei picioare, al patrulea fiind în gura câinelui. niște ani mai târziu, aveam să-i surpind deschizând împreună ușa de la bucătărie și scormonind prin coșul de gunoi după plicuri, conserve, caserole de carne. sau dormind împreună în pat. sau pe motan dând jos diverse chestii de pe masă ca Chester să se poată juca cu ele. n-a fost doar lapte și miere, Pițu a avut grijă să-l și trosnească atunci când i se părea cazul. noi n-am putut să ne dăm seama cât de mult țineau unul la celălalt până când Chester n-a mai fost.

iar noi, enfin, noi a trebuit să ne ajustăm la 180 de grade. era sperios, nu suporta zgomotele puternice, apa, aspiratorul, mingile și copiii. plimbat de cel puțin două ori pe zi că-i soare, că plouă (nu-i plăceau ploaia și zăpada), periat (blană de husky colorată ca a unui ciobănesc german, producea smocuri cu viteza luminii, încă le mai găsim prin casă, dumnezeu știe de unde mai apar), spălat (o plăcere să sui câinele de 25kg în cadă), mâncat, mers la vet. îi plăcea teribil să meargă cu mașina, un copilot foarte atent până adormea cu sforăituri, ne-am plimbat cu el prin țară mult în primii ani.

și, peste toate, mutra aia a lui incredibil de expresivă, de știai dacă-i nervos doar din căutătură. lătratul baritonal, pe care l-am auzit cu adevărat o singură dată, atunci când au venit mascații la vecinul de palier (drumul taberei, mde) și-am crezut că bietul câine o să sară prin ușă la ei. în rest pufăia și semi-mârâia dacă-l trezeai din somn brusc sau umblai pe la uşă fără să apeși pe sonerie. mereu încântat să aibă oameni în casă, sufletul adunării în jurul mesei.

***

secvența e simplă: îți sucesc totul de-a-ndoaselea, apoi îmbătrânesc. a fost un câine sănătos, dar cu stomac și piele sensibile, îl mai lovea câte-o eczemă vara. ultimul an a fost ceva mai dificil, prin ianuarie i-am găsit un polip pe gingie care s-a dovedit a fi o tumoră benignă care apare la cățeii bătrâni (Chester, bătrân? are abia aproape 11 ani!), apoi o enterocolită dubioasă prin primăvară, apoi infecția la picior despre care nu o să aflăm niciodată ce anume era de fapt, de la care n-a mai fost.

a durat 24 de ore totul. mi-am dat seama că e ceva foarte în neregulă când l-am văzut privind dezorientat un alt cățel pe stradă, cu urechile pleoștite a boală și cu ochii care brusc nu mai spuneau nimic. simptome neconcludente, dar starea vizibil înrăutățițindu-se, ale naibii animale, de ce nu vorbesc? să-ți zică ce-i doare!, ținut pe perfuzii câteva ore, cu o operație pe care dacă nu o făceam atunci, îl pierdeam sigur. ca o furtună.

***

cu ce-am rămas. cu dor, cu blană, cu răbdare, cu mult gol în casă după 11 ani de joacă, cu un motan care ne-a întrebat din priviri unde e atunci când ne-am întors fără el și-a-nțeles atunci când a văzut urna, cu multe idei despre cum am fi putut face să-i fie mai bine cu noi, cu împlinirea că a fost un câine fericit și iubit, că nu s-a chinuit.

în continuare mi-e greu să cuprind cu totul ideea de eutanasiere, mi se pare ceva absolut teribil să decizi pentru sufletul ăla care nu te-a judecat și nu te-a întrebat nimic niciodată. cumva, sunt recunoscătoare că nu a trebuit să luăm decizia asta.

mi-e teribil de dor să am de scos pe cineva la plimbare. am mai tot văzut căței simpatici de adoptat, dar încă nu-i vremea. a venit nora, pisică neagră cu suflet de câine și apucături de maimuță, ne-a ținut pe toți ocupați și vii. e, de departe, cel mai nasol moment atunci când nu mai sunt. dar pentru norocul de a-l avea lângă mine, pentru toți anii și pentru toate amintirile, aș lua-o de la capăt.