m-am dus la doctor

și am slăbit.

***

n-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns să port blugi cu două mărimi mai mari. știu doar că, în timpul unei finale de tenis la care mă uitam implicat de acum vreo trei ani, am făcut puțin shopping online (că așa trec dracii). tom tailor online, unde mi-am găsit modelul *ăla* de blugi. 27 cu 32, as always. au venit în vreo două săptămâni. când i-am despachetat, m-a lovit, practic, trenul. nici în cele mai cele vise n-aveam cum să intru în ei.

și cu informația asta am făcut ce fac cu orice nu-mi trebuie imediat: pun deoparte într-o cutie dintr-un raft de dulap și uit.

ca background: i was never ever fat. la sală mă duc de vreo 7 ani, cu un antrenor care e răbdător și are urechi să audă când te doare spatele. o perioadă bună am făcut sport și acasă, vreo trei ture de insanity (moment în care am avut blugi mărimea 26) plus p90x-uri, 21 day fix-uri și alte bălării printre. și după asta dracu’ știe ce s-a întâmplat (most likely, life happened), dar iată, nema mărimea 27.

fast forward în vara 2018: tocmai se împlinea un an de când terminasem cu combinația job + facultate (de mare angajament să muncești minimum 12h/zi, 5 ani, cu mici pauze). iar eu, în loc să-mi revin din vasta și cuprinzătoarea oboseală, mai rău mă afundam. era suficient să mă așez pe canapea; mă trezeam a doua zi de dimineață. și, cum se mai întâmplă, mi s-a aprins un beculeț cu numele hashimoto. era evident că urmau curând blugii mărimea 30, oboseala nu trecea, ba chiar ajunsesem să am conversații în loop, pentru că uitam că le avusesem deja. textbook symptoms. i-am spus și unui om de bază, care are răbdare cu mine, ceva cunoștințe medicale și hashimoto; și nu era chiar o idee sărită de pe fix.

niște (destule) analize mai târziu: nope, it’s not hashimoto. daaaar erau niște carențe mari de vitamine b12 și d, dislipidemie, o infecție pe undeva prin corp. am găsit infecția (o mizerie cutanată care semăna izbitor cu psoriazisul, apărută pe nepusă masă), pastile pentru vitamine și, lovitura finală, schimbat dieta mea schizoidă cu ceva mai uman.

***

a-nceput să-mi placă târziu mâncarea, când am început să mănânc de foame (!) și să mănânc libanez de câte ori voiam. pentru mcdondald’s am avut mereu o slăbiciune, iar cola și nestea-ul de mango erau apa vie. n-am să uit joia aia în care m-am dus cu analizele la generalist; “gata cu dulciurile, că trigliceridele alea nu cresc din nimic”. și, pentru că mă simțeam nasol, mi-am dat toată silința. primele două săptămâni au fost groaznice, dacă raftul cu dulciuri e ușor de evitat în magazin, frigiderul cu cola nu e; să te prelingi când vezi cola e ceva sf. sau nu chiar.

trei mese și două gustări (fructe) pe zi, salate (rucola rămâne odioasă), sfânta talpă de pui (puține restaurante au pui la grătar decent), mai mult gătit acasă, citit ingredientele de pe produse (mă duc la mega ca la bibliotecă), fără cola, fără mec, fără ronțăit. cu medic specialist în boli de nutriție și cu jurnal alimentar, dar fără meniu prestabilit. cu sportul obișnuit, fără nimic extra adăugat. dulciuri am mâncat de vreo 3 ori în patru luni, la ocazii (zile de naștere, nunți). mai nou, beau cafea neagră și nu mi se pare amară.

-12kg mai târziu, am probat blugii 27/32 cumpărați acum trei ani. le-am tăiat eticheta și i-am scos frumos în lume, cum le și îmi datoram de mai demult. work is still in progress, dar obiectivul principal fuseseră acești blugi. puțină liniște în jur și de niște șuturi zdravene în fund, that’s all it takes.

update: între timp, s-au făcut 13.5 kg, cu tot cu mers în vacanță și scăpat pe cărări cu pizza la 10 seara (dar și cu miliardele de scări din santorini urcate și coborâte și urcate iar).

mi se par ireale numerele, mi se pare ireal că e atât de vizibil, ireal că am reușit să mă urnesc și să n-ajung naibii să nu mai am loc pe scaun în avion. not living on a perfect diet, îmi place și-o să-mi placă mereu junk food-ul. it is what it is. dar! am gustat în vacanță cartofi prăjiți – m-a trăznit gustul de cenușă. cola îmi pare odios de dulce. cafeaua neagră (dacă-i ok prăjită) are aromă. înțeleg că hummusul nu-i chiar ok, are prea multe grăsimi, whatever, not giving up on this. nu renunț nici la vin. salata grecească e calea, adevărul și viața. și, din când în când, răbdări prăjite, mai ales când comesenii te căinează când refuzi a doua porție din cine știe ce bombă calorică. fără post și fără rugăciune.

*wink*

Advertisements