săptămâna asta s-a terminat saga procesului cu poliţia locală sector 6, pe care l-am intentat după ce mi-au ridicat maşina, acum patru ani în vară.
cel mai mult a durat stabilirea competenţei, judecătoria sector 6 a pasat dosarul către tribunalul bucureşti, care l-a trimis mai departe la curtea de apel, pentru că suma de restituit sărea de pragul de 500 de lei. aici scriam despre asta, ceva mai exasperată.
ce contează e că pe 31 mai 2018 a sosit prin poştă o adresă de la poliţie, prin care mă rugau să îi contactez ca să stabilim detaliile plăţii. oamenii foarte amabili, mi-au zis ce e nevoie să trimit, am trimis, banii au intrat, deci gata.
***
înainte să intentez acţiunea în instanţă, destulă lume mi-a zis că nu prea am cum să câştig, că o să dureze foarte mult, că e pierdere de vreme, bla bla. dar ilegalitatea pe care o comiseseră era într-atât de flagrantă, încât era păcat să nu încerc. pentru primele faze ale procesului mi-am scris singură documentele, când a fost cazul am cerut sfaturi celor mai cu diplomă de la drept şi intraţi în barou.
a meritat? da, evident că da, din mai multe puncte de vedere: 700 de lei nu-s chiar puţini, apoi că n-aş fi rezolvat absolut nimic scriind nervos pe facebook/twitter/blog sau agăţându-mi pancarte de gât. iar ca exerciţiu, e util să ştii cum scrii o plângere sau unde-i registratura judecătoriei. da, trebuie niţică răbdare, în ăştia patru ani zici că s-au întâmplat vreo zece, de multe ori am uitat că am procesul pe rol, doar ca să mai primesc o adresă de la tribunal. dar, ca să cităm un clasic în viaţă, nu contează cum începi meciul, contează cum îl termini.
simplicity is beauty 