am motan şi câine, motanul are treisprezece ani, câinele nouă. amândoi cu ochi albaştri, amândoi cu nişte personalităţi de-ţi stă mintea când îi vezi. habar n-am care e momentul în care ei s-au umanizat sau în care eu m-am motanificat, cert e că, de la un punct încolo, conversaţiile cu motancea bat orice altceva.
şi-apoi sunt serile când vii acasă grăbit, te aşezi pe balcon fără să mai vezi stânga-dreapta. şi motancea vine, dă târcoale, se uită la tine, te studiază, pleacă şi se-ntoarce, se mai uită oleacă. într-un final, îşi pierde răbdarea şi te bate uşor cu lăbuţa pe mână a “hei, ce faci, sunt aici”. şi-l iei în braţe, şi el îşi încolăceşte lăbuţele în jurul gâtului tău şi-şi pune capul pe umăr.
atât.
simplicity is beauty 