Skip to content

wings for life şi prima evadare – dragoste la prima participare

Monday, 12th May 2014

în ultimele două săptămâni am fost la (cred eu) cele mai bine organizate două evenimente sportive de la noi: Red Bull Wings for Life World Run şi Prima Evadare. ambele comunicate senzaţional, ambele făcute posibile cu ajutorul unor voluntari zâmbăreţi şi foarte dedicaţi. pe rând, despre fiecare.

RedBull Wings for Life World Run

m-am înscris la cursa asta de alergare pentru că 1. în toamnă am decis să-mi diversific pregătirea fizică; 2. conceptul cursei e fantastic; 3. întotdeauna, dar absolut întotdeauna atunci când mă lasă genunchiul am în minte imagini cu paralimpici – if they are able to do it, there is no fuckin’ way i won’t; 4. mi-am făcut cadou de ziua mea cu ocazia asta.

aveam un target de 10 – 12 kilometri alergaţi până să mă depăşească maşina de finish. planul de antrenament s-a dus pe apa sâmbetei din a doua sau a treia săptămână, pentru că facultate + job = foarte puţin timp liber + foarte multă oboseală. şi, ca să fie totul bine, în ultimele trei alergări înainte de cursă am avut trei accidentări – genunchi, gleznă şi spate -, la care s-a adăugat sarea şi piperul: nu am apucat să-mi schimb pantofii de alergat la timp.

în noaptea şi-n dimineaţa de dinaintea concursului, a plouat de-a rupt. am ajuns la start mult prea devreme, m-am udat la picioare prin bălţi aproape instantaneu. după care a-nceput să se lumineze cerul, să se facă zăpuşeală, hai la start, uite-o pe carmen, uite-o şi pe meri, hihihi-hahaha.

primul kilometru l-am alergat umăr la umăr cu carmen, după care – cum se-ntâmplă de obicei – zdrang!, genunchiul. îu. iar aveam două opţiuni: ori mă opream, mă aşezam în fund pe-o bordură şi aşteptam să vină maşina (cel puţin o jumătate de oră de stat), ori continuam să mergo-alerg, şontâc-şontâc. din ciclul “mai dă-l dracului de genunchi, sunt oameni în scaun pe rotile care aleargă maratoane”, am luat-o înainte. la kilometrul 4, mi-am dat seama că s-ar putea să am nevoie de o toaletă relativ urgent. ajung la kilometrul 5, unde era primul punct de alimentare, înşfac un pahar cu apă şi decid să nu mă opresc, că dracu’ o mai lua din loc de-acolo. şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i. la km 7 + 500 apare felix pe biclă, în spatele meu, cât să mă mai ţină de vorbă. la kilometrul 8 şiceva m-au ajuns din urmă muntele + voluntarii de la nomad merida cst, apoi a trecut şi maşina de mine, apoi am văzut o toaletă pe marginea drumului. and that was bliss.

o cursă foarte mişto, chit că nu mi-am atins obiectivul. impecabil organizată, de la voluntari la garderobă, de la punctele de alimentare la ridicarea pachetului de start. la anul, vreau să fiu voluntar pe bicicletă, s-apuc să văd toată cursa. wings for life a fost şi ocazia cu care am pus punct alergatului pe beton/asfalt – este mult, mult, mult prea ucigător pentru nişte articulaţii şi-aşa destul de sensibile.

Prima Evadare

alt concurs impecabil, numai bun să fie primul maraton de mtb la care am participat. la o săptămână distanţă de wings for life, genunchiul n-a apucat să se recupereze complet, m-a cam durut toată săptămâna, inclusiv în ziua de dinaintea concursului. n-am plecat de-acasă cu vreun obiectiv în minte şi-a fost de ajutor.

prima parte a traseului a fost excelentă, am depăşit mult luând-o prin bălţi şi având o medie de viteză foarte bună pentru mine, undeva la 18 – 19 km/h. (şi bineînţeles că am uitat să pornesc strava de la bun început.) am ajuns la palat (primul punct de alimentare) în aproximativ o oră şi jumătate. deja începusem să visez la cai verzi pe pereţi (adică terminat concursul în sub 4 ore), dar noroiul a lovit decisiv. au fost multe porţiuni în care s-a mers pe lângă bicicletă şi nici să fi fost avion nu puteai depăşi. a fost fun până la CP7, unde am căzut psihic, aveam o minunată senzaţie de plumb în picioare, de “fuck this shit”, nu mai puteam ignora băşica spartă de pe degetul opozabil drept, genunchiul a avut vagi momente de mârâială, începuse să mă deranjeze că nu puteam pedala şi trebuia să merg pe lângă biclă – şi nici asta cu prea mult spor, că se aluneca în draci.

am ajuns după o veşnicie la CP8 (oază de linişte şi pământ uscat, apă, banane, geluri, ieeeei), mai erau doar 14 kilometri până la finish, maximum-maximorum 45 de minute de pedalat în teorie. practic, a mai durat o oră şi jumătate. o porţiune altfel superbă, dar inundată de noroi – şi de oameni care se dădeau jos de pe biciclete. pe ultimii 4 kilometri, uscaţi (slavă cerului), am numărat pedale şi dumnezei. mai mult din inerţie, de obicei număr oi.

un dezolant loc 173 la feminin open, mult peste 5 ore făcute pe traseu. normal că se putea mai bine, dar aşa-i când te lasă nervii. merită totuşi menţionaţi domnii care nu puteau depăşi decât dacă te agăţau în mers şi orgoliile masculine care nu s-ar fi dat din loc pentru nimic în lume. ce să zic, noroc că nu m-am confruntat decât pe prima porţiune cu aşa ceva.

mă-ntorc la anul la prima evadare. până atunci, mi-am propus cel puţin un maraton mtb pe lună şi câteva sesiuni de antrenament cu cineva care mănâncă mtb pe pâine. de dragul locurilor pe care n-ajungi să le vezi altfel decât pe bicicletă.

***

îmi place foarte mult să văd din ce în ce mai multă lume care iese la alergat, care bicicleşte în draci. sunt evenimente sportive care au ajuns deja tradiţie (vezi prima evadare), cu mulţi participanţi de toate nivelurile. dovada ca se poate. dacă vrei, desigur.

Advertisements

Comments are closed.