Skip to content

nimic anume

Saturday, 12th April 2014

e seară, plec de la birou pe jos, ies din grigore mora şi dau în aviatorilor. la stopul de la charles de gaulle e ditamai coloana, totuşi n-am plecat chiar atât de târziu. şi în coloană, pe banda a doua, stând, o văd.

într-un bmw z4 decapotat, ascultă mandalay, “this life”. frumoasă de pică, păr şaten-ciocolatiu până la umeri, mâini impecabile împreunate deasupra volanului, cu ochii înfundaţi în orbite şi una dintre cele mai pierdute priviri pe care le-am văzut vreodată. apoi s-a făcut verde.

***

într-o altă seară, la o întâlnire cu pasionaţi de diving. poveşti peste poveşti, “vreau să mă duc în seychelles”, “eu plec săptămâna viitoare în egipt”, “ce ghinion de vreme schimbătoare a fost anul trecut la marea neagră”, “ai echipamente noi?”, oameni de tot felul, cu unii râzi, de alţii plângi, în fine, ca peste tot. şi la un moment dat vine vorba despre computere de scufundări şi despre cât de disperaţi de adâncimi mari sunt unii. şi vine şi poanta: “băi, ştii cum ar fi mişto? să-ţi legi computerul de o undiţă şi să-l scufunzi aşa, să-nceapă ăla să ţipe că tre’ să urci şi tu să nu-l auzi din barcă”.

după ce m-am oprit din râs, mi-am dat seama că exact asta e starea de fapt a lucrurilor. un computer de scufundări scufundat cu undiţa, aşa a fost în ultima vreme.

***

ş-apoi, e fericirea aia amestecată cu “băi, da’ sigur e totul ok?” pentru că nu te doare genunchiul după o tură de 80 de kilometri pe bicicletă. şi limita aia fină dintre “nu vreau să mă murdăresc de noroi” şi “uă, uite o baltă, hai prin ea”. limita fină e un picior în nămol până la gleznă. şi e bine.

după care te-apuci, ca orice om responsabil, să-ţi faci un excel cu tot ce vrei să-ţi cumperi pentru biclă. echipamente (mai mult sau mai puţin de fiţe), accesorii, spd-uri, tot. la un loc, să le ţii evidenţa. şi faci un total la sumă, să dea bine la infarct: sare bine de tot de două mii de lei. boul care-a zis că fericirea n-are preţ n-avea bicicletă, cred. (încă n-am intrat în excelul de scufundări, c-acolo se lasă şi mai urât.)

***

să eviţi să faci alegeri e o artă, iar eu sunt da vinci. şi mi s-a cam făcut iar de-un drum pe egnatia odos, cu soarele-n faţă şi fără să am nevoie de bretele spre ieşiri de pe autostradă.

asta ca să nu zic că paradoxul jobului ideal e că apuci să-l creionezi doar muncind ca disperatul. dar asta e o discuţie separată şi foarte, foarte lungă. tot ce-mi doresc e să nu mai am cearcăne şi ochi înfundaţi în orbite de oboseală; şi să mă pot concentra atunci când e cazul. în rest, după săptămâna asta care tocmai a trecut (şi-n care am rezolvat chestii cât pentru o lună), am scăpat vie. mai hârşâită, dar vie. vine mai, se manifestă şi-n aprilie.

al di meola – libertango (live, 2004)

Advertisements

Comments are closed.