Skip to content

vrem să ne mişcăm, dar totuşi nu

Thursday, 24th January 2013

cică să scriu mai des.

dacă-mi spunea cineva acum vreo doi ani că “uite, tu o s-ajungi să te dai jos din pat la două noaptea să-ţi faci antrenamentul, fiindcă o să te doară un şold după ce vei fi stat pe scaun aiurea”, l-aş fi trimis mai la dracu’, aşa. azi-noapte, l-aş fi pupat. (ştiu teoriile cu “nu e bine să faci sport noaptea”. da, bine.) nu ştiu, poate că am ajuns o nebună obsedată de sport (nu poate, sigur), da’ chestia asta mă ţine departe de vagoanele de ketonal pe care obişnuiam să le iau. şi întreagă la cap (mă rog). iar una dintre cele mai mişto chestii care se poate întâmpla după vreo doi ani de muncă e să vină lumea la tine şi să te-ntrebe “de unde încep şi eu?”. e încă o confirmare – necerută, dar binevenită – pe lângă tot ce pot să fac acum şi nu puteam atunci, la început. la momentul respectiv, nu mi-a trecut prin cap că o să mă ţin de mersul la sală mai mult de o lună. habar n-aveam că febra musculară doare mai frumos decât o scolioză netratată.

fiecare cu motivele şi motivaţia mă-sii, ce mă sâcâie e altceva: (aproape) toată lumea vrea soluţii simple şi rapide, care să le permită să baloteze în continuare multă-multă-multă mâncare. aruncatul cu privirea e sportul perfect, mă şi mir că nu e probă olimpică. şi când le explici că nu e simplu, că nu există scurtături, că nu se poate fără să munceşti ca un tâmpit, fără auto-disciplină şi fără să fii măcar un pic autodidact, se bosumflă.

pentru că, dacă ar fi fost simplu, expresia “couch potato” n-ar mai fi existat.

Advertisements

Comments are closed.