Skip to content

lisabona într-o zi şi jumătate

Sunday, 9th September 2012

evident, n-apuci să vezi prea multe. însă e suficient cât să-ţi faci o idee despre ce-nseamnă oraşul ăsta şi să vrei să te-ntorci.

– m-a izbit asemănarea cu bucureştiul în maşinile noi de pe stradă şi în grafitti-urile de pe clădiri, ba chiar şi-n alăturarea teribil de firească de jeg (ce-i drept, incomparabil mai puţin decât la noi) şi lux de pe străzi. noroc că mai e câte-un palmier din loc în loc să-ţi aducă aminte unde eşti. nu-i un oraş ieftin, dar nici foarte scump. salariile-s cam ca la noi (patru sute de euro minim, şase sute – mediu), dar chiriile în oraş sunt de coşmar – aproximativ şase sute de euro pentru un apartament cu două camere. de-asta, lumea stă prin suburbii – lisabona nu are decât vreo cinci sute de mii de locuitori. cu tot cu suburbiile, are vreo trei milioane.

– lisabona e făcută pentru biciclete. pistele sunt piste, bicicliştii sunt disciplinaţi. de fapt, se face foarte mult sport – am văzut foarte mulţi oameni care alergau sau se antrenau pe mountain bike şi foarte puţini supraponderali. o fi şi de la bucătăria specifică, unde peştele şi fructele de mare sunt cel mai bun porc.

– de fapt, toată portugalia e bună de biciclit. lisabona – cabo da roca e un traseu excelent pentru antrenamente, cu multe căţărări (unele foarte dificile) şi serpentine. când am să mă-ntorc, am să mă-ntorc cu tot cu biclă şi-am să merg pe-acolo. de drag.

– a propos – cabo da roca este cel mai vestic punct al europei continentale. la vreo jumătate de oră de lisabona, cu taxiul (care nu e foarte scump). era unul dintre obiectivele de pe bucket list – şi merită. pentru panoramă – ocean cât vezi cu ochii şi o coastă stâncoasă, înaltă de aproximativ o sută cincizeci de metri – şi pentru faptul că, dacă te uiţi mai atent, s-ar putea să vezi peste drum, în new york. glumesc, ho, nu se vede, m-am uitat eu.

– am numărul de telefon al unui taximetrist foarte simpatic, nevorbitor de engleză, care ne-a dus la cabo da roca şi cascais – staţiunea lor de tradiţie, cea mai renumită dintre toate. o altă chestie pe care ţineam cu orice preţ s-o fac era baia în ocean. mi-a îngheţat sufletul în apă, era sloi; am debordat de optimism şi-am zis că avea în jur de douăzeci de grade, da’ nu cred c-avea. (mna, suficient cât să-mi aduc aminte c-am făcut baie într-un râu de munte, la vreo nouă grade în apă, şi n-am murit.) nisipul, în schimb, e fabulos. auriu, granulat fix cât trebuie, nu se prăfuieşte. există o plajă foarte mişto chiar vis-a-vis de gară, o recomand. iar un bilet de tren până în lisabona costă până în trei euro (mie încă nu mi-e clar cât am plătit).

– că veni vorba, sistemul lor de transport în comun e făcut foarte deştept: au cartele reîncărcabile cu orice fel de călătorie (cu vapor, tren, metrou sau tramvai), pe care trebuie să le validezi de două ori, o dată ca să intri şi-a doua oară ca să ieşi. abonamentul pentru pe o zi pentru toate mijloacele de transport costă cinci euro. ca să vă daţi seama, o călătorie cu metroul costă un euro şi douăzeci şi cinci de cenţi (şi să nu mai aud pe nimeni zicând că transportul nostru în comun e scump). totul curat, civilizat şi uşor de folosit.

– mi-au lăsat impresia unor oameni calmi, care n-aleargă nicăieri. nu se-mping la metrou, şoferii nu claxonează, nu te doboară nimeni pe stradă. de altfel, te înţelegi cu ei foarte uşor: vorbesc minim engleză (o engleză curată, c-un accent foarte mişto) şi franceză, iar – dacă totuşi nu – înţeleg amestecătura dintre spaniolă, franceză, română şi engleză, iar tu ai să-nţelegi portugheza, dacă ştii spaniolă. de fapt, portugheza e o spaniolă cu vocale-nchise şi ş-uri, care sună al dracului de bine şi nici nu pare extrem de grea.

– tipele sunt decente. n-am văzut (şi-am fost cu metroul la ora de vârf, să ne-nţelegem) femei cărora să le dea şuncile p-afară prin hainele prea strâmte. şi să nu-mi spună careva că nu m-am plimbat suficient, vă rog, am o corolă de întreţinut.

– n-am apucat să intru în vreun muzeu. şi au destule, de la muzeul ceramicii (moştenirea maură e observabilă la fiecare două – trei case) până la muzeul muzicii fado sau al modei. am preferat să mă plimb, pentru că-s ferm convinsă că nu în muzee stă vreun spirit al oraşului. când mă-ntorc, promit să mă duc.

– am fost şi la un concert de fado în alfama (cel mai vechi cartier). nu m-am dat niciodată în vânt după genul ăsta de muzică, dar îţi trebuie o tehnică vocală impecabilă să poţi cânta. cât despre mâncarea lor, am să fiu elegantă şi-am să spun că nu mi-a plăcut. (mai bine nu mănânc o lună decât să mănânc peşte sau fructe de mare.) credeam că lisabona va fi şansa mea să-mi placă, dar uite că nu.

– vinul de porto – al dracu’ de bun şi tare. dac-aş putea să beau de-acum încolo doar vin de porto, aş trăi într-o lume mai bună. zău de nu.

alatăieri, în timp ce mă-ntorceam din cascais şi căscam gura la queen mary II, care se-ntâmpla să fie-n port la lisabona, am avut o epifanie: ar fi simpatic ca eu să locuiesc într-un colţ de lume mai călduros cât timp e iarnă în românia. vreo şase luni pe an, măcar;  lisabona ar fi o opţiune. (într-adevăr, ce mă deranjează cel mai tare la ţara asta e frigul.) pentru că la fiecare primă ninsoare, de vreo trei sau patru ani încoace, îmi aduc aminte că urăsc cu patimă să-mi fie frig şi să am treij’ de straturi de haine pe mine. şi-mi promit solemn că fac ceva în privinţa asta. un revelion pe plajă, poate.

 

 

 

Advertisements
2 Comments
  1. Monday, 10th September 2012 8:08 PM

    m-a izbit asemănarea cu bucureştiul în maşinile noi de pe stradă şi în grafitti-urile de pe clădiri, ba chiar şi-n alăturarea teribil de firească de jeg (ce-i drept, incomparabil mai puţin decât la noi) şi lux de pe străzi.

    Măcar n-au câini (presupun). E și asta o treabă.

  2. Monday, 10th September 2012 8:27 PM

    Nu, câini n-au.

Comments are closed.