ca un fel de

nu mai sunt chiar atât de convinsă de existenţa vreunui writer’s block. când eşti faţă-n faţă cu hârtia şi subiectul şi trebuie să produci două eseuri mai mult decât consistente în două ore şi ai face orice altceva în afară de a scrie, n-ai de ales: începi şi-ţi înşiri ideile mai mult sau mai puţin on-topic. la un moment dat, după vreo douăzeci de minute, te opreşti şi te uiţi la pagină – e plină.

am un moş tare simpatic, anul ăsta mi-a adus un kindle (dorit din momentul în care am descoperit scribd). l-am butonat, am făcut shopping în kindle store (opere complete oscar wilde la 99 de cenţi!), am share-uit pe facebook pasaje din cărţi şi mi-am setat contrastul şi mărimea fontului pe măsura hipermetropiei (aproape) ignorabilă din dotare. un singur lucru am de spus: cartea tipărită – cu miros de cerneală tipografică, pagini în care să te tai când eşti neatent şi pe care să le-ndoi şi să subliniezi cu creionul – n-o să dispară niciodată. roata şi cartea sunt cele două lucruri – singurele – făcute bine din prima. să nu mă-nţelegeţi greşit, kindle-ul este una dintre cele mai mişto chestii de la internet şi laptop încoace, incredibil de comod (deşi aş fi pus butoanele care răsfoiesc paginile altfel), o victorie a ecranului non-glare (shiny happy displays are pure crap), nu-ţi alunecă din mână, are un player incorporat (ocazia perfectă s-asortez malmsteen, yanni şi oldfield cu karl popper, mare ţi-e grădina!), dacă nu ştii un cuvânt îl cauţi instantaneu în dicţionar şi, practic, poţi să cari după tine vreo trei mii şi ceva de cărţi într-un lucru de dimensiunea unei broşuri.

şi totuşi, se învecheşte. câtă lume mai foloseşte dischete? cum se va-ntâmpla la un moment dat şi cu cd-urile, şi cu dvd-urile, şi cu stick-urile de memorie, şi cu hard-urile portabile – va apărea, mereu, ceva mai bun, mai mare, mai rapid. în schimb, cartea e la fel de vreo cinci sute (!) de ani. gutenberg, ai legătura.

***

a propos de muzică, există muzică de dus la dracu’ benevol şi există muzică de creieri întregi în ciuda tuturor celorlalte circumstanţe. din ultima categorie, spicuim cu bullet points nişte nume de albume, întru folosinţa pe repeat aproape iresponsabil:

• vangelis – să treci măcar o dată prin discografia lui e-o chestie de bun-simţ. de pus mintea la loc: “oceanic”, “1492 – conquest of paradise”, “el greco”, “albedo 0.39”, “spiral”, “mythodea”, “chariots of fire”, nu neapărat în ordine, şi “platinum”, ca rezumat;
• bruce becvar – e-un tip într-atât de obscur, încât nici pagină de wikipedia n-are. “jacarandigo“, de pe “time dreams”, obsesiv, până te urneşti să sari de pe scaun în pat;
• santana – la nimereală, “caravanserai” şi “supernatural”. de dat jos din pat mneţuşca;
• pink floyd – mie mi-a căşunat pe “the division bell” în ultima vreme. acu’, na, fiecare cu obsesiile lui;
• sarah mclachlan – are o voce de-ţi stau urechile-n loc. iar la nimereală, “fumbling towards ecstasy” şi “afterglow”;
• sarah brightman – după ce-am reuşit să trec de “harem”, am ajuns la “dive”.
• peter gabriel – “so”, pentru “mercy street”. şi pentru “sledgehammer”, şi “red rain” şi etc.;
• agnes obel – descoperită accidental pe tv5 monde, e la primul album – “philharmonics” -, şi are nişte ochi albaştri de să-noţi în ei.
• mike oldfield, al di meola, paco di lucia, john mclaughlin, moby, loreena mckennitt, enya, john butler trio, balanescu quartet, hugh laurie, nigel kennedy, sting, rodrigo y gabriela – aşa, cu totul.

iniţial, ce-i de la stelele sus răsare-n jos (de când aşteptam să zic asta) trebuia să fie un post de sine stătător, cu link-uri înspre youtube. în ultima vreme, singura metodă de-a rămâne-ntreagă a fost înfiptul căştilor în urechi şi-n player, da-le-ar ‘mniezo zile (căştilor şi player-ului). de somn nu s-a pus probema. (nu mă plâng, 2011 a fost tare simpatic, fie doar și pentru că, din aprilie încoace, n-a mai trecut o săptămână fără să ajung la sală – eu, care-s o leneșă și trei sferturi. tot de-atunci, n-am mai pus gura pe ketorol sau ketonal – eu, care aveam peste tot câte un flacon, să fie acolo, că nu se știe niciodată. în fine, nici n-are așa mare importanță, cert e că treaba asta cu self-care and shit e mâncătoare de timp. o sală care să vină la mine nu se poate?)

vine anu’ nou, stați, copii, și nu mânați; m-așteaptă un permis de conducere, un atestat de traducător, muuuhuhulte examene (eu mi-am dorit-o, eu să mă descurc). timp și-o biclă vreau, că-n rest o să fie bine.

a, tot zisesem, update la pagina cu cărți.

jon schimdt ft. steven sharp nelson – michael meets mozart