oboseală, oboseli

încă cinci minute.

asta-i o perioadă dusă cu capu’. şi, deşi îmi place să n-am timp pentru dileme foarte-nspre extrem de filosofice, aş vrea să nu mai adorm în picioare, cum am făcut ieri de dimineaţă, pe la un şapte fără ceva, în ratb. de altfel, probabil că ăsta e scopul cozii de la răzoare: acea jumătate de oră de somn pe care n-ai apucat s-o dormi la tine-n pat şi pe care n-ai să apuci s-o dormi nici mai târziu, cu capul sprijinit pe geaca făcută pernă.

ce mă distrează într-un mare fel e bucata următoare de dialog, pe care o am cu mai tot poporul trezitor de dimineaţă.

poporul, vizibil stresat: “mvaaai, mâine iar mă trezesc devremeee…!”

eu: “devreme la cât?”

poporul, năpăstuit de soarta cea crudă: “la şaaptee..!”

şi, fir-ar mama ei de soartă, n-ar vrea unu’, măi, unu’ singur să facă schimb cu mine.

***

în ultima vreme, m-am enervat rău, da’ rău de tot pe lumea care crede că io-s înţelegătoaresimpaticăşiamabilă pentru veşnicie. pen’că nu-s.

una dintre cele mai valoroase lecţii ale vremurilor ăstora e că eu sunt aia de care tre’ să am grijă. prima, unica şi singura (mă rog, cu câteva excepţii, prea puţine ca să conteze statistic). nu mai există “lasă, e ok şi-aşa”. în termeni ştiinţifici îi zice “asertivitate” şi şochează veşnicele victime, care altă dată găseau în subsemnata râuri-râuri de înţelegere şi compasiune în aaabsolut orice circumstanţă, inclusiv într-alea în care erau departe de a merita ceva, orice.

din când în când, mă mai minunez de foarte apropiaţii mei: cât de bine i-am ales. iar dacă nu i-am ales eu, s-au cer(n)ut singuri mai mult sau mai puţin pe uşă, înspre afară. de la “cunoştinţă” la “prieten” e un drum lung, sau cel puţin aşa ar trebui să fie; la fel cum de la “prieten” la “cunoştinţă” stă multă dezamăgire şi “lasă, e ok”. e drept, sunt chestii care se fac cu timp, dar rezultatul merită orice.

cât să-nţelegi, câte şanse să acorzi, câtă răbdare să ai, cât să ierţi. nunu, nu “cât poţi”. câteodată, şi-o singură privire în ochi e mult prea mult. pentru că s-ar putea ca la un moment dat să nu mai poţi – şi să nu fie vina nimănui.

“a da” şi “a cere”, hehe.

***

unul dintre cele mai interesante interviuri pe care l-am citit în ultima vreme e cel dat de neagu djuvara în românia liberă. mie mi s-a părut optimist. şi e de recitit peste vreo treizeci de ani, întru aducere aminte.

***

şi ce mişto e să fii obosit atunci când ai şi timp să nu poţi să te ridici din pat.

mike oldfield – secrets/far above the clouds