nou

“Că îmi pot păstra coloana verticală fără să mă doară.”

c-aşa-i câteodată: zici că vrei şi ţi se-ntâmplă din întâmplare. greaca e albastră, miroase a mare şi, după ce te fericeşti c-ai dibuit cât de cât alfabetul, tre’ să te-apuci de gramatică.

în sfârşit, mi-am găsit fărâma de motivaţie de care aveam nevoie. am citit la un moment dat pe twitter o chestie mişto, “a foreign language reveals a foreign me”. şi să înveţi – orice – presupune să mai decoperi câte-o chestie despre tine. în cazul de faţă că, oricât de obosit ai fi, noul e nou; presupune entuziasm şi adrenalină şi motiv şi motivaţie să pleci de-acasă de la şase şi jumătate dimineaţa şi să mai ajungi la zece seara. şi s-o iei de la capăt, pentru că la vară, pe cine ştie ce plajă cu mare albastră, “vreau” o să se cheme “θελώ”. şi pentru că am aflat, şase ani mai târziu, cum se numea (numeşte?) taverna unde am mâncat cea mai omletă din toate omletele posibile. vreo şase zile la rând, în disperare, cu nisip şi sare pe faţă, tot atunci când am învăţat să-not.

***

puţine chestii mă pocnesc (pozitiv vorbind) aşa cum a făcut-o articolul cetăţeanului popescu. şi-s catalizatoarele care mă fac să mă gândesc umpic vis-a-vis de neşte trebi şi să-mi dau seama că autenticitatea nu-i de găsit la colţ de stradă şi că vine din interes pentru sine. îmi devine din ce în ce mai clar că mi s-a modificat consistenţa filtrelor de percepţie şi, pe cale de consecinţă, a celor de reacţie. “de ce”-ul a devenit mai uşor, mai firesc, mai relaxat, mai acceptat şi mai acceptabil. adică detaşare, adică prioritizare mai eficientă, adică timp.

***

“fiţi amabilă, vă rog, că acasă n-am oglindă; blugii ăştia îmi sunt scurţi?” – m-a-ntrebat acum câteva zile o tipă pe la vreo 35 – 40 de ani, zâmbind, fără să simt că sare peste vreo limită sau convenţie socială. vreo cinci minute am fost tentată să-i agăţ eticheta de sărită niţel de pe ax şi să-mi văd de-ale mele, însă mi-am adus aminte că un străin poate să fie în anumite contexte mult mai obiectiv decât un apropiat. blugii îi veneau numai bine – probabil n-am fost foarte convingătoare -, pentru că s-a mai studiat în geamul unei bănci vreo câteva minute, până să vină autobuzul în staţie.

şi de-aici, am trei chestii de zis:

1. cât curaj trebuie să ai ca să-ntrebi pe cineva aiurea pe stradă dacă-ţi vine bine o haină;

2. bunul – simţ de a-ţi aşeza haina pe tine înainte să pleci de-acasă n-a dispărut. văd în fiecare zi tot felul de crime împotriva umanităţii, cum ar fi blugii skinny cu talie joasă plus pantofi de skate, care arată oribil pe duduile plinuţe, cu şolduri cât casa poporului, şi le fac să fie prototipul femeii – butoi. dar, mă rog, aici vorbim de o generaţie diferită;

3. imaginea ta în oglindă (indiferent dacă e exterioară sau interioară) e a naibii de subiectivă, pentru că trece tot prin filtrele tale de percepţie. a doua părere poate să facă minuni, asta dacă ştii cui să i-o ceri.

***

mie-mi cer, deocamdată, nişte somn. ba nu, nişte timp de somn. s-a făcut o lună de când eu n-am mai avut vreo urmă, pardon, vreo geană de insomnie – mi s-a cam dus naibii tot timpul de introspecţie. dar am senzaţia aia de minte aerisită şi un alt tonus psihic. şi nu-i chiar atât de rău.

de fapt, nu. vreau timp şi-atât. pe ceas, cum ar veni.

goran bregovic & george dalaras – ena tragoudi gia tin eleni f.