despre acum

în care sar peste introducere.

la şase şi jumătate, când plec eu de-acasă, afară-i întuneric. în şaij’noo, lume buimacă de somn, lume care doarme, lume care se-nghesuie, căşti din care răzbate vreun rammstein, etcetera. la şase şi jumătate, când plec eu de-acasă, acu’ vreo lună şi ceva puneam capul pe pernă, pentru somnul ăla mişto, de noapte-zi.

mi-e teamă c-a-nceput una dintre acele perioade în care nu-i al’ceva în afară de sport extrem, ne-mneţuştibil (hai, exerciţiu de dicţie). de altfel, una dintre principalele raţiuni ale scrierii ăsteia e ca să n-adorm. aşa, deci ce ziceam? a, da, de sport extrem. la şapte juma’ dimineaţa nu numai că tre’ să fiu alive şi kickin’, da’ tre’ să şi produc diverse emanaţii mai mult sau mai puţin inteligente întru irosirea-mi potenţialului profund ‘telectual. la şapte juma’ dimineaţa dau pe gât ciocolata caldă fără zahăr şi-aştept să încep să aud ce se întâmplă în jur.

habar n-aveam că se poate dormi într-atât de profund cu ochii deschişi, mimând un interes pur şi o atenţie feroce. feroce pă dracu’, da’ şt!, că cine ştie ce stâlp mai iau în braţe. săptămâna trecută, vineri parcă, eram la nişte repetiţii la operă (o să vă povestesc şi despre următoarea generaţie de balerini, despre ambiţiile prosteşti de părinte frustrat, despre cum se vede pe copchil dacă-i place sau nu ce face şi despre încă nişte alte chestii, dar mai peste ceva vreme). revenind, stăteam, mă uitam şi-mi cădeau ochii-n gură. plictisită nu eram. iar ultima cafea de care am avut nevoie s-a-ntâmplat acum nişte ani buni. până la urmă, a fost un ness.

***

într-o oarecare altă ordine de idei, filtrele mele au ajuns din nou la acea stare de funcţionare în care io numa’ mă amuz. da’ crunt, cu râs isteric, fără să mă mai enervez sau să m-apuce lehamitea şi să-mi plece picioarele la fugă fără mine. la ordinea zilei pe lista de râs spasmodic se află muierile, unde “muiere” egal creaturi al’fel foarte vârlave, dar care au o nevoie intrinsecă de-a se afişa oriunde e posibil cu poşetuţa lătrătoare de bărbăţel proaspăt achiziţionată (achiziţionat?!). după aia, dar nu neapărat în ordine, proştii în forma lor pură de aşa-zişi deştepţi. serios, dacă vrei să laşi un prost să se desfăşoare, dă-i umpic de putere şi senzaţia că e deştept. şi ţin’te bine, cine ştie dacă mai scapi. şi, preferinţă de top, mulţimea de intersecţie a ăstor două categorii. da’ hai, că cică prea am contra-argumente.

***

mi se pare mie sau actele de caritate trebuie făcute în anonimat? mi se pare mie sau caritatea presupune spirit de sacrificiu prin definiţie? mi se pare mie sau e meschin să te lauzi cu ce ai făcut pentru icsulescu şi igreculescu? mi se pare mie sau e lipsit de orice decenţă să fluturi diverse sume de bani în contextul ăsta?

***

o treabă mişto: contrar oricăror aparenţe, orgoliul e un mecanism excelent împotriva dependenţelor emoţionale, oricât de stupidă ar părea mândria aia în sine. iar dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la oamenii.

zero 7 – in the waiting line

p.s.: update, după multă vreme, la pagina cu şi despre cărţi.