cum se naşte o frică

mostră de chirurgie pe viu.

mi-e frică de ace. într-atât de frică, încât sunt penibilă – şi extrem de conştientă de treaba asta. cum ar veni, nu-s foarte normală la cap dacă numai atunci când văd o ambulanţă mă ia cu transpiraţii reci.

şi-am căutat. prima amintire cu ace şi seringi pe care o am e de pe la trei – patru ani. întâmplare proverbială, de altfel, pe care am auzit-o povestită de un milion de ori, din diverse surse. şi totuşi.

eu, pe la trei – patru ani. răceală, febră. pediatra, care avea o geantă-prismă-triunghiulară, de doctor, în care ţinea o cutie cu capac albastru legată cu un elastic înnodat, zice că penicilină. (…sau nu era ea cea care mi-a prescris chestia asta? uite, aici am dubii.) şi-a venit o tanti urâtă, în pulover verde asortat la o fustă într-o altă nuanţă de verde cu seringa cu blestemăţia aia de penicilină. cineva mă speriase. mă zbăteam, trei oameni ţinându-mă. maică-mea de picioare, taică-miu de mâini, bunică-miu fixându-mi oarecum fundul şi exact locul unde urma să înfigă acul. durere, plâns, strânsoare slăbită. m-am întors, am văzut acul curbat. încă durere. nu puteam să merg, d-apăi să fug. am făcut şi pipi pe mine, dar nu-mi mai aduc aminte când.

şi am câteva blank-uri între imaginile astea. persistă imaginea cu acul îndoit.  acele medicale sunt făcute din oţel inoxidabil.

iar de-atunci, am mai trecut printr-o operaţie. acum opt ani, am stat cu un ac în mână vreo câteva zile. perfuzia, da. asistenta s-a chinuit ceva să-mi găsească vena – asta pentru că, în timp ce eram pe masă, după o dimineaţă în care cretinele de asistente îmi luaseră sânge (nu-mi aduc aminte nimic de scena propriu-zisă, ci doar că, în timp ce-mi făceau radiografia plămânilor, alea urlau la mine că de ce nu prea pot să stau în picioare şi că să nu mă ţin de nimic şi căcât de fricoasă sunt. sau ceva aşa), venele mele se ascunseseră bine de tot. nu mi-am folosit mâna cu acul cât timp l-am avut înfipt. singura chestie mişto din toată treaba asta a fost chirurgul – ortoped (evident că n-avea prea mare legătură cu ce-aveam eu) -, care-mi zicea “corp de balerină”. a venit de-acasă să-mi semneze foaia de externare.

şi, de când mi-am dat seama, am realizat că n-are cum să-mi treacă altfel decât înfruntând-o pe ea, pe frică, la fel cum trece orice frică. la vară (adică tre’ să-ncep să mă preocup de treaba asta) vreau să mă duc la crucea roşie, la cursurile de prim-ajutor. pentru că habar n-am cum să folosesc o trusă de prim-ajutor. şi, trebuie să recunosc, asta e o chestie de minim bun-simţ.

tot terapeutic, am început să mă uit la house m.d. (mie-mi place să-i zic haus maus), de gura lumii (e dubios ca aaabsolut toată lumea să fie încântată de un acelaşi lucru). mă rog, haus mi-e cunoscut, da’ nu asta contează. contează că băieţii ăia (mă rog, şi fetele – şi ce femei!) fac tot soiul de recoltări şi puncţii. cu – excelent răspuns –  seringi. la primele episoade, trebuia să mă stăpânesc ca să nu opresc player-ul. acu’, la sezonu’ doi, e deja ok. nu confortabil, dar suportabil. ceea ce-nseamnă nu numai că m-am diagnosticat corect (aveţi grijă cum vă uitaţi la serialul ăsta, rămâneţi cu sechele serioase), ci şi că pot să-mi aplic singură tratamentul. pentru că e prima dată când fac un experiment cu o frică de un lucru fizic.

undeva zilele-astea, am un mare hop de trecut: primul set de analize de sânge în opt ani. adică de când m-am operat. e inconştienţă pură ce-am făcut cu mine în tot timpul ăsta, iar gluma începe să se îngroaşe şi uite-mă cu cuţitul deasupra capului, cu tot soiul de dureri. da, ştiu că tehnologia s-a schimbat în ăştia opt ani. ştiu că-n spitalul privat la care mă duc sunt tratată ca un om şi nu ca un animăluţ tembel – dar nu e vorba numai despre asta. e vorba despre mine împotriva creierului meu. şi-am mai fost în situaţia asta, dar parcă nu a fost atât de critic. mnu, de fapt, n-a fost fizic. palpabil. o chestie pe care să mi-o arăţi şi să-mi crească instant pulsul, să transpir, să n-am aer, să-mi vină să-mi dau ochii peste cap.

chiar şi-aşa, am un punct de plecare. şi-am şi pornit. doar că e un drum lung, presărat cu fiole de glucoză şi calciu şi magneziu. e ca şi cum aş călca pe ace.