Skip to content

Durerea care te face zeu

Sunday, 7th March 2010

ăsta e un artiol scris anul trecut, undeva prin octombrie. m-am ferit să-l public, am considerat mereu că e, poate, un pic prea dur. o tentativă de a-l lăsa să vadă lumină de monitor a fost la sfârşitul anului trecut. a rămas la stadiul de încercare, însă cauzele şi efectele evenimentelor din, hai să spunem, ultimele două săptămâni m-au făcut să cred că totuşi nu-i decât realitate pură.

iar acum, cât mai e timp, opriţi-vă din citit.

Dac-aş putea acum să urlu, cineva m-ar auzi în capătul celălalt de Pământ. Dac-aş putea acum să urlu, sunetul ar trece neştiut de vid şi s-ar auzi în trei Căi Lactee.

Nu mi-a fost niciodată frică de durere, iar de când ovarele şi uterul meu s-au decis că ar fi cazul să capete o folosinţă pe lumea asta, durerea fizică n-a mai avut nici un secret. O durere continuă, intensă, care nu te lasă să gândeşti, care nu te lasă nici măcar să mori. Şi e o durere fizică.

Am făcut imensa greşeală de a mă crede mult prea tăbăcită pentru durerea psihică. Pentru durerea aia care e doar furie ajunsă în stare patologică, doar frustrare şi nervi şi ciudă lăsate să ardă mocnit, în buza unui baraj construit special pentru lucruri care nu trebuie să iasă din mine. Nu trebuie însemnând că n-am vrut şi nu vreau să le las să iasă.

Dau pe-afară singure. E nevoie doar de un om inconştient cu el şi cu viaţa lui şi cu cei care ţineau la el, care să nu ştie să mai vadă diversele lucruri care îl înconjoară. Şi e suficient ca tu să ţii nebuneşte la el, şi să mai pui şi să suflet, şi să uiţi că ţie îţi pasă doar de tine.

Când cazi şi muşti din asfalt şi simţi gust de pământ şi dinţi sparţi şi de sânge, ai genunchii juliţi şi te ustură palmele şi ţi-e rău, rău c-ai făcut lucruri cu drag şi n-a venit nimeni să vadă de ce te doare spatele şi de ce ai prea mult suc d-ăla, bun, în casă. Şi ciocolata, şi cartofii de prăjit. Şi tot timpul trecut aşteptând.

Durerea asta doare cel mai tare. Paralizezi. Uiţi cum se respiră. Uiţi să mai clipeşti, siderat fiind de ceea ce (nu) vezi. Uiţi să mai mergi, să mai observi, să mai auzi. Păcat că cel care ar trebui să vadă asta e undeva în afara spaţiului tău, e undeva într-un vid despre care numai el ştie.

Vreau să ies în frig şi să-mi îngheţe lacrimile de pe obraji, să îngheţe şi să cadă şi să rămână undeva pe asfalt, pline de praf şi de zgomot. Eu nu mai am nevoie de ele.

Să te doară, să urli şi să mori. A ajuns să fie un ideal.

Advertisements
One Comment

Trackbacks

  1. alb-negru, scris negru pe alb « Simplicity Is Beauty

Comments are closed.