despre zvârcolelile de noaptea

în şcoala generală mi se spunea “fata care nu plânge niciodată”.

poate pentru că mi-e frică de mine atunci când plâng. şi de-aia se-ntâmplă numai noaptea, când nu ştie nimeni de nimic şi nimic de nimeni, şi rămân eu în locul ăla atât de simplu, între o pernă, un cearceaf şi-o pătură care nu pun întrebări şi nici n-au să se uite urât la mine vreodată.

te trezeşti că ţi se încleştează fălcile dintr-odată (că numai senin nu e ăla), strângi pumnii până când îţi intră unghiile tăiate scurt în palme şi constaţi a mia oară că barajul pe care ţi l-ai proiectat şi pentru care ţi-ai fi acordat un nobel e mult prea slab. sau poate că l-ai proiectat prea devreme. sau în nişte vremuri când duceai multe, pentru că te ţineau nervii. dracu’ ştie.

…să tot fie vreo şase-şapte, poate chiar opt ani de când m-am operat. de-abia la vreo două zile după ce mi-am scos pansamentul am avut curajul să pun mâna pe cicatrice şi să apăs uşor, deşi asistentele mai aveau un pic şi mă frământau ca pe cocă. am avut cea mai plină senzaţie de gol din câte senzaţii fizice există. şi de-abia atunci mi-am dat seama că cineva m-a tăiat, a scos o bucăţică inflamată din mine, după care m-a cusut la loc şi gata, de-acum eram sănătoasă.

cam aceeaşi chestie se întâmplă şi-n momentul ăsta. se găsesc tot felul de oameni, care nici doctori nu-s, să-nfigă câte-un cuţit pe unde apucă, să-l învârtă şi să-l tragă de-acolo, cu tot cu nişte bucăţi conice din mine, pe motiv că ar mai avea nevoie de acel cuţit şi altă dată. e, locul ăla se cicatrizează foarte frumos şi foarte curat (mereu se găseşte câte-un om priceput care să ştie ce să-ţi facă), dar mai sunt momente când duci involuntar mâna acolo, să nu te scurgi cu totul din tine. nu, niciodată nu eşti mai sănătos, ci doar ai mai căpătat o cicatrice de îngrijit, înc-un loc vulnerabil. şi-ntotdeauna mai gol.

carnea se poate tăbăci, mintea la fel, dar apa aia sărată niciodată. nu poate, nu e construită pentu aşa ceva. şi ce dacă-i uscată, tot vie rămâne. iar faţa de spectacol uită de fiecare dată ce ascunde sub creionul ăla de ochi sau sub fardul de obraz. ca să nu te-audă ceilalţi lupi cum urli, ca să mai scapi o dată, ca să mai supravieţuieşti înc-o zi.

sunt mulţi străini pentru care sunt (ca) o oglindă. da, semănăm, până şi eu sunt de acord cu asta. atâta doar că uneori îmi pare rău că nu sunt strâmbă, să vă vedeţi cât de urâţi sunteţi. nu-i nimic, poate data viitoare, când oglinda n-o să mai fie sinonimă cu sacul de box.

6 thoughts on “despre zvârcolelile de noaptea

  1. Ai prea putini ani ca sa te bucuri de viata… inca ai senzatia ca lumea-i rea. Peste ceva timp va deveni certitudine si atunci nu vei mai plange. Te vei bucura de viata caci vei fi si tu ca ceilalti… matura.

  2. 1. “ceilalţi” e un termen generic. e cu ţintă, şi-ncă una bună.
    2. nu, n-am senzaţia că “lumea” e rea, ci certitudinea (de altfel, una dintre puţinele), cum spui tu acolo. dar ce zic eu “rea”, că “nesimţită” e cuvântul. şi cred că eşti de acord cu mine.
    3. singurul motiv din care plâng e neputinţa.

    mai citeşte o dată, având şi datele astea.

  3. Pai n-are rost. Daca ai aceasta certitudine de ce nu te bucuri de partile frumoase ale vietii si te “consumi” pentru rahaturi pe care oricum nu le vei rezolva tu… ci, in cel mai bun caz, timpul!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s