Breathe in. Breathe out

Ştiţi nevoia aia cruntă de a scrie când nu ai ce?

Mi-e silă. Un “O mie nouă optzeci şi patru” din care mai am vreo treizeci de pagini, o stare de ignoranţă fericită spulberată în momentul când am aruncat un ochi pe tweetdeck (care, ăla nou, e miştocuţ de nu se poate), un nou telefon de la liga studenţilor metalurgişti (n-am chef să le pun şi majuscule), care-s cu Băsescu. Mi-e din ce în ce mai silă.

Eram azi în troleu şi la un moment dat, nu ştiu prin ce întâmplare, am întors capul şi-am văzut un McDonald’s. Ce combinaţii perfecte de culori. Cât de aurii sunt cartofii, cât de verde e salata. Doi hamburgeri la zece lei. Şi-am venit acasă, şi-am deschis un borcan din cea mai faină zacuscă dintre toate zacuştile, şi iar mi-am adus aminte de cât de perfecte erau liniile din mâncarea de plastic.

Şi încă ceva: câte zile am să mai am eu de acum încolo, apăi tot atâtea zile am să mă dau cu capul de pereţi, eu pe mine, pen’că am fost atât de bolovancă să fumez. Din când în când, simt o nevoie organică să fac sport, să mă mişc şi să mă opresc pentru că nu mă mai ţin picioarele. Ies la jogging, pe un traseu de vreo trei kilometri. Alerg 4 – 500 de metri şi mi se aşează un fier încins în plămâni. Nu pe, ci în. Şi acolo mă opresc. Dar o iau de la capăt atunci când mi se oxigenează sinapsele din nou. Ca acum.

Norah Jones – Sinkin’ Soon