Vreau să scriu despre ce-o să scriu azi de foarte mult timp. Şi, de fiecare dată, mă deturnează de la scopul meu ori vreun alt subiect, ori lenea, ori gândul că n-ar trebui să mă plâng.
Şi n-ar trebui să mă plâng de şedinţele de cosmetică (nu masaj, ci d-alea de despădurire), mai ales că rezultatul ar merita şi ceva torturi medievale. Problema nu e însă la mine – că îmi accept soarta crudă – ci la doamnele şi domnişoarele care arată de parcă s-ar fi dat jos din copac acu’ cinci minute.
Văd zilnic astfel de specimene. Şi stau şi mă-ntreb în mintea mea ce o fi atât de greu să-ţi acorzi un minim de atenţie şi să te îngrijeşti… Că doar eşti femeie şi, teoretic, asta presupune un minimum de atenţie acordat propriei persoane. Era şi o emisiune la un post TV (da’ nu-mi aduc aminte care), unde se lua o femeie pe la 40 de ani, se aranja, iar produsul finit – dacă pot să mă exprim aşa – era diferit radical faţă de cel iniţial.
Cumva, am ajuns la concluzia că îţi trebuie o oarecare disponibilitate să-ţi acorzi ţie timp. Care disponibiliate vine din mentalitate – şi asta-i buba. Da’ degeaba urli tu câ-i scârbos s-o vezi pe una care arată demenţial cu ditai părul pe mâini (vezi Adriana Lima); degeaba urlă şi Mircea Badea pe tema asta… E greu.
Ah, era să uit: mai şi doare al dracului de tare.
simplicity is beauty 
i’d fuck adriana lima’s brains out, hairy hands or not.
Of… adevărul e că-i bună rău. Bună de-ţi vine s-o mănânci. Semn că n-am ales bine exemplul.