Skip to content

Valoarea gestului pe Internet

Wednesday, 24th June 2009

UPDATE: Chestii faine şi noi la secţiunea cu citate!! 🙂

Diferitele lucruri care s-au întâmplat sau se vor întâmpla zilele astea m-au determinat să meditez asupra unui subiect care şi-aşa mă măcina de multă vreme: eficienţa Internetului.

N-am negat, nu neg şi nu voi nega niciodată faptul că Internetul este o formă excelentă de informare şi, pe cale de consecinţă, de comunicare. Într-o anumită măsură, cele două merg mână-n mână; comunicarea presupune, din start, informaţie, iar informaţia asta nu are alte mijloace de popagare.

Până la un punct, Internetul este cel mai bun mod de comunicare: e rapid, e ieftin, e accesibil aproape oricui. Găseşti informaţie câtă vrei. Găseşti şi oameni câţi vrei. Indirect, ai posibilităţi nelimitate de a cunoaşte pe oricine. Cel mai bun exemplu: reţelele de socializare – nu contează profilul lor.

Comunicarea aia primară, dacă pot să-i spun aşa, comunicarea dintre mamă şi copil – de exemplu – constă în mare parte din gesturi: priviri, posturi ale corpului, atingeri, tonalităţi ale vocii, etc. Modelul ăsta rămâne ca ideal pe tot parcursul vieţii şi copilul-devenit-adult va căuta să-l găsească mereu, inclusiv în mediul virtual, al cărui cel mai mare defect este, fatalitate!, tocmai faptul că e virtual.

Totul se bazează pe un computer şi pe o conexiune la Internet… Atât şi nimic mai mult. Fără vreo garanţie că persoana cu care stai de vorbă, indiferent că-i pe blog, pe messenger sau pe Twitter, este ceea ce ţi se arată ţie a fi.

Interacţiunea face-to-face devine absolut imposibilă. Şi oricine ştie că o privire în ochi, un zâmbet sau o îmbrăţişare REALĂ valorează infinit mai mult ca un emoticon sau un cuvânt dintr-o fereastră de messenger.

Niciodată timpul petrecut vorbind cu cineva pe Internet nu va fi apreciat la adevărata lui valoare, din simplul motiv că acel cineva nu are noţiunea lui – nu are de unde să ştie câtă atenţie le oferă acel avatar oamenilor din viaţa lui reală, asta presupunând că identitatea celor doi este pe deplin asumată.

Şi totuşi, multă lume – printre care mă număr şi eu – se încăpăţânează să încerce în continuare să comunice, din diferite motive – fie că-i lipsa de timp, fie că-i comoditatea, fie că-i incapacitatea de a comunica în viaţa reală cu oameni asemenea – pe Internetul ă’st de toate zilele şi, mai ales, nopţile.

Da, se pot menţine relaţii de prietenie/colegialitate/etc. pe Internet, însă nu se pot construi exclusiv pe net, tocmai din nevoia permanentă de gesturi, de contact direct între cele două persoane.

Şi, după cum zicea un vers deştept al unei trupe care ar fi putut mai mult, “îşi caută iubirea pe net”. Şi se miră că nu reuşesc să găsească.

P.S.: Astea-s lucruri scrise de un om care n-a studiat literalmente Comunicare, dar care a încercat să practice în toate mediile posibile. Zic “încercat” pentru că nu tot timpul a şi reuşit. Aşa că aştept păreri şi sugestii de la oamenii care într-adevăr ştiu meserie.

Advertisements
2 Comments
  1. Thursday, 25th June 2009 1:33 AM

    Internetul e unul dintre cele mai rele medii. Din punctul meu de vedere. Adevarul este ca iti ofera libertate deplina dar din cauza impedimentelor oamenii sunt mult mai vigilenti. 🙂

    O virgula pusa gresit intr-o propozitie poate spune ceva despre un om (nu stiu exact ce), sunt alte moduri prin care se observa personalitatea unui om: bloguri si etc.

    Pana la urma comunicarea pe internet nu e mult diferita fata de cea face2face. Pana la urma poti sa traiesti ani langa o persoana si sa nu ai idee cine e ea cu adevarat.

  2. Thursday, 25th June 2009 1:47 AM

    Bine, asa-s destul de multe casnicii in care cei implicati habar n-au cine-i ala de pe perna alaturata…
    Multa vreme am fost maniaca dpdv al virgulelor, da’ m-am mai destupat eu la creier (si-am cunoscut lume inteligenta care nu tine la normele gramaticale) si-am zis ca n-are rost sa tin cu dintii de niste norme relative, in final. Fiecare cum doreste; eu le respect.

Comments are closed.