Dată fiind premisa că eu mereu uit ce am de făcut, am aflat ieri că trebuia să fac nişte prostii cu ciucuri – aşa zise fişe gramaticale şi istorice. Ooook. Ştiu că anul trecut am lucrat la asta vreo săptămână, cu tot cu ce mi-a mai printat cine avea imprimantă. Să recapitulăm: aveam 20 de ore să dorm şi să fac o chestie pe care, altfel, aş fi făcut-o într-o săptămână.
Ajung acasă şi, ce să vezi!, mă apucă o durere de cap de vedeam dublu. La propriu. Şi zic să mă bag în pat, îmi trece şi durerea de cap, mă şi odihnesc. Asta ca să mă trezesc pe la două (da, da, 2 am) şi să mă apuc de lucru.
Era 10 pm când m-am băgat în pat. Vreo oră juma’ am foat într-o oarecare stare de veghe, că nu puteam să adorm neam!, eu – care adorm de obicei pe la 3 – 4 am. Deci da?
Şi de aici nu mai ştiu. Badea vorbea din televizor când mi s-a rupt mie filmul. Fiinţă prevăzătoare cum sunt, mi-am pus ceasul de la telefon la 2 am, să mă trezesc. Să mă trezesc zic?? Hahaha.
Când am deschis ochii, i-am deschis pentru că mă deranja soarele, şi nu pentru că aş fi auzit ceasul. Care ceas nici nu ştiu dacă a sunat. Era vreo şase dimineaţa. Bun, zic, tot am întârziat, hai să mă întorc pe partea cealaltă – cinci minute în plus sau în minus deja nu mai contează.
Cât??? Cinci minute???? Trei ore mai târziu, mă înduplecam să mă dau jos din pat. Ştiţi, cinci minute în plus sau în minus…
simplicity is beauty 