Skip to content

Ce-am mai ascultat

Tuesday, 9th September 2008

În ultima vreme am ascultat foarte multe albume reuşite şi, ca atare, m-am gândit să şi scriu despre ele.

Carla Bruni – Comme Si De Rien N’Etait. Excelent. Minunat. Un album de zece ori mai bun decât “Quelq’un m’a dit” care, la rândul lui, e mai bun decât “No Promises” de încă zece ori.
Un album matur, al unei femei care a ajuns într-un punct de unde poate să se uite înapoi şi să spună că-i (mai mult sau mai puţin) mulţumită. E calm, e molcom, invită la reflecţie.
Linii melodice complexe, versuri frumoase. E făcut să spargă topurile. Şi sunt convinsă că aşa se va întâmpla.

Nightmares On Wax – Thought So… E altfel. E altceva decât ultimul album, “In A Space Outta Sound”. Sună mai bine, e mai variat. Parcă pe BBC.co.uk am citit ce scria un cronicar, şi anume că George Evelyn e pornit să-şi facă muzica lui şi doar a lui, cum vrea, cum îl taie capul. Şi îi iese de minune. E, din nou, un album foarte matur. Explorează şi alte laturi decât “In A Space…”; nu e doar groove, e mult mai mult şi se simte în fiecare acord.
Excelent pentru iubitorii de Cafe del Mar (şi mai puţin pentru cei Buddha Bar), e numai bun pentru o seară relaxantă. Sau pentru o zi de condus prin Bucureşti. Sau pentru un somn care să rupă patul. Sau…

Ingrid Michaelson – Girls And Boys. Recunosc, am auzit de tipa asta la The Tonight Show with Jay Leno. Şi, din nou, spun că acolo se aduc artişti foarte talentaţi, cu dorinţă şi aplicaţie.
Ingrid Michaelson cântă un pop-rock foarte interesant. Uşor ştregăresc, revoltat – cam cum ar fi adolescenţii. Ascultând albumul ăsta, am avut senzaţia că e făcut special pentru ei.
Ceea ce mi-a atras atenţia au fost orchestraţiile foarte bine realizate, vocea ei netrucată (la Jay Leno se cântă live), backing-urile excelente.
Una peste alta, merge ascultat pe autostrada cu un singur sens (când v-aţi săturat de Vama Veche), e potrivit dacă aveţi 15 – 18 ani, e perfect dacă aţi trecut de vârsta asta şi vă mai simţiţi (măcar un pic) rebeli.

Amos Lee – Last Days At The Lodge. Tot din seria Jay Leno. Tot pop-rock, dar mult mai relaxat, mai calm. Pentru că e mult mai matur decât Michaelson. Ascultându-l, ai senzaţia că totul vine de la sine. Mi-a plăcut.
Aranjamente muzicale bine gândite, exact pe temă. Aş zice că are ceva, insesizabil, de la Nightmares On Wax. Încă nu mi-am dat seama ce, dar mai studiez.
Bun de ascultat la stopul din Bucureşti, la apus. Când vrei să fii calm cu orice preţ şi nu prea-ţi iese.

Advertisements

Comments are closed.