Ştiţi nevoia aia cruntă de a scrie când nu ai ce?
Mi-e silă. Un “O mie nouă optzeci şi patru” din care mai am vreo treizeci de pagini, o stare de ignoranţă fericită spulberată în momentul când am aruncat un ochi pe tweetdeck (care, ăla nou, e miştocuţ de nu se poate), un nou telefon de la liga studenţilor metalurgişti (n-am chef să le pun şi majuscule), care-s cu Băsescu. Mi-e din ce în ce mai silă.
Eram azi în troleu şi la un moment dat, nu ştiu prin ce întâmplare, am întors capul şi-am văzut un McDonald’s. Ce combinaţii perfecte de culori. Cât de aurii sunt cartofii, cât de verde e salata. Doi hamburgeri la zece lei. Şi-am venit acasă, şi-am deschis un borcan din cea mai faină zacuscă dintre toate zacuştile, şi iar mi-am adus aminte de cât de perfecte erau liniile din mâncarea de plastic.
Şi încă ceva: câte zile am să mai am eu de acum încolo, apăi tot atâtea zile am să mă dau cu capul de pereţi, eu pe mine, pen’că am fost atât de bolovancă să fumez. Din când în când, simt o nevoie organică să fac sport, să mă mişc şi să mă opresc pentru că nu mă mai ţin picioarele. Ies la jogging, pe un traseu de vreo trei kilometri. Alerg 4 – 500 de metri şi mi se aşează un fier încins în plămâni. Nu pe, ci în. Şi acolo mă opresc. Dar o iau de la capăt atunci când mi se oxigenează sinapsele din nou. Ca acum.
Sunt unele perioade când nu înţelegi. Nici nimicul, nici totul, nici de ce. Citeam la un moment dat pe blogul cuiva că-i o Nirvană socială să te poţi înconjura numai cu oamenii care-ţi plac. Iar chestia asta a fost sinonimă cu lumina degajată de Hiroshima + Nagasaki + ce-a mai explodat pe la Waterloo la un loc. Da’ mai rău mi-a făcut luminarea, pentru că am constatat că mi-e absolut imposibil să zic pas ălora care-mi omoară nervii.
De ce? De ce eu? De ce aşa? De ce acum? De ce nu invers? De ce nu cu câţiva ani mai târziu? De ce mie şi nu altcuiva? De ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce, de ce,?…
Întrebarea asta e logică şi nejustificată. Îţi dai seama că nu ai de ce să ţi-o pui, pentru că n-ai răspuns şi, chiar dacă l-ai avea, lua-l-ar dracu’ să-l ia, tot nu l-ai înţelege pe deplin. N-ai putea să te resemnezi. E un cerc, ai intrat, pa şi pi scrie pe tine.
Degeaba. N-are rost. Am făcut un sos în care am pus mult busuioc şi ceapă şi usturoi şi roşii; l-am lăsat să scadă şi l-am pus la cupotor, peste nişte altă mâncare. E mai aromat decât ar putea să fie gustul ăla, de om fericit.
Şi-n plus, la ce bun să sapi inconştient? La un moment, dat pereţii se surpă. Şi-ai să te trezeşti că nu mai ştii de ce.
E 13:26 când dau click pe add new din meniul posts al lui wordpress. Îmi permit suprema aroganţă de asta în pat şi de a butona un laptop în timp ce alţii sunt ba pe la cursuri, ba pe la muncă, ba alergând prin oraş. Şapte zile libere pentru care probabil că n-am să mai am un weekend sănătos, de două zile, vreo câteva luni de-acum înainte.
Deja îmi formasem nişte reflexe robotice, pe la şase-şapte dimineaţa mă trezeam, aruncam un ochi de sub pătură, apoi cortina cădea la loc. Câteva luni ca să capăt reflexul şi o singură noapte de marţi ca să se ducă dracu’. Viaţă sănătoasă de huhurez. Sau de om liber, cum vreţi.
E un soare aşa de frumos afară… Pe cuvânt că nu-mi vine să fac altceva decât să mă duc şi să mă întind undeva, pe o bucată de pământ cu iarbă. N-a mai fost de mult vară. Nu mi-a mai intrat de mult soarele în ochi la şapte dimineaţa. Deh, om al nopţii şi-al verii.
Mai tre’ să vină Crăciunul şi să treacă Revelionul. N-am nici cea mai mică idee de ce-am să fac de Revelion, da’ ştiu ce n-am să fac. Şi mi se pare mai drăguţ să ştii ce nu vrei. Las’ c-o să vină vara iarăşi.
