ş-apoi, mai e un lucru. “abstract” întotdeauna m-a dus cu gândul la “absalom, absalom!”, deşi n-am citit niciodată cartea.

***

când tragi ultimul fum din ţigară şi filtrul ţi se-ncinge-ntre degete. când stai cu spatele lipit de-un perete şi zidul ţi-e apă de mare.

Sometimes with one I love, I fill myself with rage, for fear I effuse unreturn’d love;
But now I think there’s no unreturn’d love – the pay is certain, one way or another;
(I loved a certain person ardently, and my love was not return’d;
Yet out of that, I have written these songs.)

Walt Whitman – Sometimes with one I love

am un moş tare simpatic, anul ăsta mi-a adus un kindle (dorit din momentul în care am descoperit scribd). l-am butonat, am făcut shopping în kindle store (opere complete oscar wilde la 99 de cenţi!), am share-uit pe facebook pasaje din cărţi şi mi-am setat contrastul şi mărimea fontului pe măsura hipermetropiei (aproape) ignorabilă din dotare. un singur lucru am de spus: cartea tipărită – cu miros de cerneală tipografică, pagini în care să te tai când eşti neatent şi pe care să le-ndoi şi să subliniezi cu creionul – n-o să dispară niciodată. roata şi cartea sunt cele două lucruri – singurele – făcute bine din prima. să nu mă-nţelegeţi greşit, kindle-ul este una dintre cele mai mişto chestii de la internet şi laptop încoace, incredibil de comod (deşi aş fi pus butoanele care răsfoiesc paginile altfel), o victorie a ecranului non-glare (shiny happy displays are pure crap), nu-ţi alunecă din mână, are un player incorporat (ocazia perfectă s-asortez malmsteen, yanni şi oldfield cu karl popper, mare ţi-e grădina!), dacă nu ştii un cuvânt îl cauţi instantaneu în dicţionar şi, practic, poţi să cari după tine vreo trei mii şi ceva de cărţi într-un lucru de dimensiunea unei broşuri.

şi totuşi, se învecheşte. câtă lume mai foloseşte dischete? cum se va-ntâmpla la un moment dat şi cu cd-urile, şi cu dvd-urile, şi cu stick-urile de memorie, şi cu hard-urile portabile – va apărea, mereu, ceva mai bun, mai mare, mai rapid. în schimb, cartea e la fel de vreo cinci sute (!) de ani. gutenberg, ai legătura.

***

a propos de muzică, există muzică de dus la dracu’ benevol şi există muzică de creieri întregi în ciuda tuturor celorlalte circumstanţe. din ultima categorie, spicuim cu bullet points nişte nume de albume, întru folosinţa pe repeat aproape iresponsabil:

• vangelis – să treci măcar o dată prin discografia lui e-o chestie de bun-simţ. de pus mintea la loc: “oceanic”, “1492 – conquest of paradise”, “el greco”, “albedo 0.39″, “spiral”, “mythodea”, “chariots of fire”, nu neapărat în ordine, şi “platinum”, ca rezumat;
• bruce becvar – e-un tip într-atât de obscur, încât nici pagină de wikipedia n-are. “jacarandigo“, de pe “time dreams”, obsesiv, până te urneşti să sari de pe scaun în pat;
• santana – la nimereală, “caravanserai” şi “supernatural”. de dat jos din pat mneţuşca;
• pink floyd – mie mi-a căşunat pe “the division bell” în ultima vreme. acu’, na, fiecare cu obsesiile lui;
• sarah mclachlan – are o voce de-ţi stau urechile-n loc. iar la nimereală, “fumbling towards ecstasy” şi “afterglow”;
• sarah brightman – după ce-am reuşit să trec de “harem”, am ajuns la “dive”.
• peter gabriel – “so”, pentru “mercy street”. şi pentru “sledgehammer”, şi “red rain” şi etc.;
• agnes obel – descoperită accidental pe tv5 monde, e la primul album – “philharmonics” -, şi are nişte ochi albaştri de să-noţi în ei.
• mike oldfield, al di meola, paco di lucia, john mclaughlin, moby, loreena mckennitt, enya, john butler trio, balanescu quartet, hugh laurie, nigel kennedy, sting, rodrigo y gabriela – aşa, cu totul.

iniţial, ce-i de la stelele sus răsare-n jos (de când aşteptam să zic asta) trebuia să fie un post de sine stătător, cu link-uri înspre youtube. în ultima vreme, singura metodă de-a rămâne-ntreagă a fost înfiptul căştilor în urechi şi-n player, da-le-ar ‘mniezo zile (căştilor şi player-ului). de somn nu s-a pus probema. (nu mă plâng, 2011 a fost tare simpatic, fie doar și pentru că, din aprilie încoace, n-a mai trecut o săptămână fără să ajung la sală – eu, care-s o leneșă și trei sferturi. tot de-atunci, n-am mai pus gura pe ketorol sau ketonal – eu, care aveam peste tot câte un flacon, să fie acolo, că nu se știe niciodată. în fine, nici n-are așa mare importanță, cert e că treaba asta cu self-care and shit e mâncătoare de timp. o sală care să vină la mine nu se poate?)

vine anu’ nou, stați, copii, și nu mânați; m-așteaptă un permis de conducere, un atestat de traducător, muuuhuhulte examene (eu mi-am dorit-o, eu să mă descurc). timp și-o biclă vreau, că-n rest o să fie bine.

a, tot zisesem, update la pagina cu cărți.

jon schimdt ft. steven sharp nelson – michael meets mozart

Fata întredeschise uşa şi ceru o bere rece. Mai mulţi bărbaţi aşteptau la rând.

- Câţi mai trebuie? întrebă.

- Şaizeci şi trei, răspunse domnul Herbert.

e vorba despre “incredibila şi trista poveste a candidei eréndira şi a bunicii sale fără suflet” a lui gabriel garcía márquez. înainte să apară mania paulo coelho, auzeam pe toată lumea că citeşte márquez. multă vreme am fost sceptică în ceea ce-l priveşte, dar doar până la primele pagini ale cărţii sale premiate cu nobel în ’82, “un veac de singurătate”. e, într-adevăr, fabulos, iar macondo – oricum s-ar învârti istoria-n loc – e nemuritor.

p.s.: la librăria eminescu, există un raft întreg cu cărţi în limba spaniolă. llosa, márquez, allende (şi alţii, cred) în serii de opere complete la nişte preţuri chiar acceptabile. de vreo trei sau patru ani tot aştept să mi se-ntâmple nişte cărţi în spaniolă.

p.s. 2: urmează, curând (adică până-n anul nou), update la lista cu cărţi. cam sărăcăcios; mi-aş face nişte zile de patruzeci şi opt de ore s-apuc să citesc tot ce am pe listă.

de vreo lună şi ceva încoace, pe oriunde m-aş învârti şi oricum m-aş aşeza, dau de-o gumă de mestecat. folosită, evident, şi pusă la reciclare, că nu se ştie când mai ai nevoie de ea. bilanţul provizoriu e de-a dreptul (şi de-a stângul) promiţător: două perechi de blugi, un palton, un rucsac, o geantă şi tălpile bocancilor. da, de pe toate am recuperat nişte gume mestecate şi rătăcite în locuri în care doar ele, dânsele, gumele şi hainele mele ajung. partea bună în toată mizeria asta e că am descoperit că guma de mestecat iese, totuşi, de pe blugi cu nişte gel de-ăla de curăţat mâinile care nu se clăteşte. e-adevărat, ia după el şi culoarea de pe ţesătură, dar – la dracu’! – guma de mestecat e greu de ucis. (trei, cred.)

***

în cei şapte ani de-acasă, care ar trebui să fie mai obligatorii decât şcoala primară, te-nvaţă că mâncarea şi guma de mestecat se mestecă cu gura-nchisă, pentru că e absolut sinistru să-i vezi omului ce-are-ntre măsele când mănâncă. şi, cu toate astea, se plimbă pe stradă o grămadă de creaturi molfăinde şi plescăinde, care-şi mestecă guma mai mult pe lângă decât în gură, ca pe-un statement social. am văzut, din ce în ce mai des în ultima vreme, o grămadă de tipe finuţe – ba chiar cu nişte urme de deşteptăţenie cultivată – râzând cu guma din gură.

şi, după ce-o molfăie bine de tot, n-o pun în şerveţel/hârtie/coş de gunoi, ci o lipesc cu mult simţ de răspundere pe unde apucă, chit că-i banca din parc sau scaunul din autobuz. că, vorba aia, poate mai merge mestecată şi-a doua oară.

notaţi-vă, poate uitaţi: guma de mestecat se mestecă (şi nu se plescăie) câteva minute, până-i dispare gustul, preferabil după masă, pentru că mestecatul ei stimulează secreţia de suc gastric (şi gastrita nu-i tocmai simpatică). dacă nu eşti în stare să mesteci cu gura-nchisă, există soluţia mult mai elegantă şi mai comodă a bomboanelor mentolate, cărora nici măcar nu mai trebuie să le găseşti un loc pentru odihna mai mult sau mai puţin veşnică. (şi, fie vorba-ntre noi, parcă se pricepe mai multă lume la supt decât la mestecat. zic şi io, nu dau cu paru’.)

dup-aia, mai e problema baloanelor din gumă de mestecat. eu n-am fost niciodată în stare să fac aşa ceva, da’ văd destulă lume care-ar trebui să-şi dea doctoratul în baloane din gumă de mestecat. mă rog, asta nici n-ar fi atât de deranjant dacă nu s-ar găsi diverse curci de liceu şi pupeze de facultate care să-ţi spargă baloanele în ceafă sau în nas, după preferinţa lor, în timp ce te plimbi duios cu ratb-ul.

aproape că-mi pare rău când văd ditamai standurile pline cu şaptej’ de mii de feluri de gume de mestecat la casă. îmi pare rău şi de legendara turbo, îmi pare rău şi de tatuajele care miros a hubba-bubba la metru (!), dar s-au inventat periuţa de dinţi şi tic-tac-ul. paltonul meu vă rămâne recunoscător.

aproape că mă umplu de spumele mării când iar se face cinci şi două sferturi mneţuşcă. şi aproape că-mi pare rău când ajung acasă la zece seara şi tre’ să mă culc, pentru că văd prin tâmple şi-mi zvâcnesc ochii.

am un film de developat. pe trei a noua mi-am pus ultima dată nisip cald sub tălpi. şi-mi vine să fug de mine când mă uit în calendar şi văd cât mai e până să-mi ajung la tâmple iar.

când te uiţi de departe şi vezi tot drumul clar, cu tot cu bifurcaţii şi indicatoare. şi, pe măsură ce te apropii, îţi piezi vederea de ansamblu şi-ncepi să fii derutat şi n-ai o mare după sunetul căreia să te iei. (scrisesem “sunteul”. e-o definiţie mai bună, zău.)

când descoperi scribd.com şi nu mai citeşti cu ochii, ci direct cu retina. şi-nţelegi de ce există e-book-uri. şi ochelari plictisiţi care să nu mai stea-n toc. de chior ce eşti, ţi-i pui la tâmple.

când mai sunt unele momente în care, după ce te vânturi niţel prin bucureşti, te-apucă un dor dintr-ăla absolut idiot de trivale. şi de nişte tei de p-acolo, care se miros doar cu tâmplele şi ochii, niciodată cu amintirea.

şi-atunci când găseşti unele melodii; pe care le pipăi pe grif cu umerii.

bruce becvar – jacarandigo

am fost pentru prima (şi sper că şi singura) dată la zone arena. e cel mai prost loc de concerte pe care l-am văzut până acum; are şanse foarte serioase să şi rămână aşa pentru mult timp, la cât de oribil e. mă rog, succesul în toată treaba asta e comparaţia cu sala palatului, care – fiind făcută pentru orice altceva în afară de muzică – sună ca atheneul şi opera laolaltă.

modelul de business e, oricum, de succes: investiţia minimă şi ‘mniezo cu mila. se ia un câmp la dracu’n praznic, se pun o scenă şi nişte scaune odioase de plastic, se adaugă după scandal şi un perete cică izolator pe o parte a stabilimentului şi gata arena de concerte. una vai mama ei, care se pretează eventual la nişte manifestări de rock cu grohăieli. zic eventual pentru că şi aia e muzică (mă rog), iar muzica merită ceva mai bun. până şi proaspăt gazonatul stadion naţional are o acustică mai de bun-simţ.

în stânga scenei – unde nu-i cu izolaţie fonică, ci cu mult câmp – şi unde am stat eu, s-a auzit ca toţi dracii. ecou, mult ecou, gâjâieli, iar ecou. între “felitsa” şi “flash of color” (cred), s-au auzit câinii băştinaşi ai locului lătrând de mama focului. cu ecou, desigur. în schimb, din mărturiile magdei, care-a stat în partea cu peretele, sonorizarea a fost excelentă. ca idee, dacă n-ai acustică, ţi-o faci. trăi-ne-ar cartoanele de ouă.

cât despre mârlănia de care dă dovadă publicul român şi despre lipsa unei culturi a muzicii live am să scriu separat, că-i mult de disecat. din păcate.

***

yanni e un tip absolut fabulos; mie-mi place să zic că-i un grecotei dat naibii. pentru cine n-a auzit încă de el, e-un pianist care cântă c-o orchestră. din cârd cu vangelis şi oldfield şi jarre, deşi nu-i tocmai new age; ca un fel de rieu, doar că mai şi compune. nu-i muzica aia care să se preteze la un concert în aer liber decât dacă locul respectiv are o acustică senzaţională. a cântat la acropole, a cântat la taj mahal, a cântat în oraşul interzis şi pe câmpul ăla odios de lângă barbu văcărescu.

concertul în sine a fost cum sunt şi cele pe care le-am văzut înregistrate – adică superb. pe lângă că n-a-nceput la opt, ci la opt fără zece (yes, we can!), oamenii ăia chiar pun suflet în ce fac, transmit al dracului de mult din ce-i acolo şi mai au şi-un mesaj foarte puternic. instrumentiştii excelenţi, vocalistele – la fel. tocmai răsărea luna când începuseră să cânte şi, vorba lui yanni, ce poate fi mai mişto decât să cânţi la pian şi să te uiţi la lună.

concertul de la bucureşti a fost primul din turneu; printre altele, urmează budapesta, istanbul, erevan, beijing, marina bay sands, dubai, moscova. chiar, la moscova ar fi mişto de mers. deşi sper ca pe următorul bilet la yanni să scrie “Οδείο Ηρώδου του Αττικού, Ακρόπολη Αθηνών”. aşa, de amorul artei.

yanni – marching season (live at the acropolis, 1994)

(aproape) toate întâlnirile care au ca punct de reper tnb-ul se duc de capul lor înspre centrul vechi. care centru vechi stă în dicţionar în dreptul definiţiei lui “ce s-ar fi putut întâmpla dacă” nu existau morcovii şi durerile din fund. ce-i drept, lucrurile s-au mai mişcat – şi-ncă destul de binişor – în ultima vreme, da’ păcat că-i populat.

marţi, tipicul loc de întâlnire sus-menţionat, un’ să mergem, hai în centrul vechi. destul de multă lume care nu era cu scopuri turistice pentru marţi la ora două şi-umpic după-amiaza; nu-i bai, că locul ăla e mişto când nu-i aglomerat. ajungem pe strada franceză într-un loc cu una dintre cele mai bune narghilele şi cele mai nesimţite scoruri, ne-aşezăm, ne-apucăm de vorbă, ajunge şi restul formaţiei, tranca-fleanca, cerşetori beţi şi vânzători de trandafiri, chestii specifice locului.

până când apare chelnerul să ne zică să ne mutăm juma’ de metru cu tot cu masă, că vine cineva c-o maşină pe stradă. a deschis coloana un bmw negru care aproape că m-a bătut cu oglinda prieteneşte pe umăr. hait!, zic, ăsta o fi fost şi la corbu cumva?

şi-apoi infarctul: o dubiţă ţanţoşă cu jerbe agăţate în laterale. m-am frecat la ochi, m-am uitat la lume şi lumea la mine, narghileaua era totuşi cu măr. mai întorc o dată capul cât să văd crucea, ‘mniezo să-l odihnească, şi lumea uşor distrată care stătea în jurul răposatului. tot universul s-a uitat siderat, şi-a făcut cruci cu limba-n gură şi şi-a scuipat discret în sân a doamne, iartă-mă, fereşte-mă şi păzeşte-mă.

***

asta a fost ceea de-a treia oară când m-am dus anul ăsta în centrul vechi şi – extrem de probabil – şi ultima. trecând peste faptul că zona e exclusiv pietonală, trecând peste faptul că te umpli de praf instantaneu, trecând şi peste cerşetorii şi vânzătorii ambulanţi (îmi place totuşi trubadurul ăla c-o chitară şi c-o şapcă pe cap de pe franceză care cântă destul de decent), cum paştele mă-sii de treabă s-o iei cu mortul la pas prin centrul vechi?! şi, tehnic vorbind, pe unde să intri? doar există stâlpi, aproape preventiv.

desigur, mai există posibilitatea ca domnu’ mort să fi lăsat cu limbă de (ghici?) moarte că vrea să fie plimbat prin centru vechi c-o dubiţă după ce va fi ajuns deja pe plaiuri mai verzi. oare au obţinut de la primărie autorizaţie pentru aşa ceva în doar trei (hai, patru) zile?

nu ştiu cum s-o zic, da’ parcă pe splai e mai mişto. mai ales în faţa tribunalului, cu dâmboviţa curgând liric şi alene, eventual cu nişte ţigănuşi care să facă baie într-însa. asta ca să nu zic c-ajungi mai repede la patriarhie. păcat că te mănâncă sfinţii până acolo.

corbu, 2011.

şi ce caldă a fost apa în noaptea aia.