Sunt nervoasă şi sictirită. Cam de vreo trei săptămâni, poate chiar o luni. Nu ştiu de ce, da’ mi se pare că lumea mă dă jos din tren, literalmente. Şi mă enervează la culme că nu pot să arăt lumii furtuna. Băi, e acolo. Se-ntâmplă, undeva. Iar aparenţa e ca şi cum nu.

Om de piatră, piatră de om. Om de om şi piatră de piatră. Şi toate ast’e patru zări co-există. Te împarţi frumuşel în patru. Da’ nu egal, ci cum te spargi. Sau te tai. Sar aşchii ascuţite, sau bucăţele moi şi calde.  Şi te joci de-a v-aţi ascunselea cu tine. Tu cu tine, singuri, ca de obicei.

Dar mai întâi, aş vrea să vi-l prezint pe cel mai mişto profesor. Nu cred că-i vreo coincidenţă, e profesor de muzică.

***

Stau acuma pe canapeaua mea din sufragerie şi mă uit pe geam, dincolo de balcon. Şi mă enervez crunt când văd că salcâmii după care se ascunde un oarecare cimitir au început, literlamente, să chelească. La dracu’, vine iarna. Tot ce mai aştept e să văd reclama aia absolut cretinoidă la Tuborg Christmas Brew, să se facă 7 decembrie, când e ziua lu’ Doamna Mama şi dup-aia, gata!, are să treacă.

V-am mai povestit eu de Magda, fiinţa care-mi păzeşte sănătatea mintală. Ei, Magda o are pe Georgia. Şi Georgia m-a întrebat dacă Moş Crăciun e infinit. Nu, nu veşnic, ci infinit. Pulsul mi-a luat-o razna când m-am întors şi m-am uitat în ochii ei şi mi-am dat seama ce era să fac. La dracu’, mai sunt şi oameni care nu recunosc scrisul alor lor pe cadouri. Şi după aia am mai visat o grămadă de chestii şi mi-am dat seama că nu mai e atât de departe.

Şi ar cam trebui să nu mai dorm pe canapeaua din sufragerie, iubita mea canapea. Adică ar trebui să mă mut pe ceea ce se vrea a fi o canapea extensibilă, fancy-trendy, luată de la Ikea, cu un cadru metalic de 40 de kile când eu am vreo 50. Şi eu tre’ să manevrez chestia aia.

Ştiţi, locul meu de dormit e sacrosanct, aproape. Bine, eu dorm foaaaahaharte mult, da’ asta-i partea a doua. Şi pe canpeluţa din sufragerie am dormit şi continui să dorm de vreo… doi? Hai că se fac trei ani. Ca să nu mai zic că-s legată sentimental de ea, că doar am sharuit-o, cu tot cu pernă, cum ar veni. Ştiu exact cum şi unde tre’ să mă aşez ca să adorm instant. Mai ştiu şi cum nu trebuie să mă aşez ca să nu adorm. Şi mai ştiu multe, multe alte chestii. La început am urât-o. Era urâtă. Acum nu mi se mai pare, deşi-s absolut convinsă că ea continuă să aibă acelaşi aspect pe care-l avea când am văzut-o prima dată. La dracu’, e a mea.

Cât despre pernă, într-un episod viitor. Nu, încă nu-mi place ca lumea să întârzie.

Într-o vreme, salutam cu “Aloha!”. Era exotic, era fain, era cool, toată lumea zâmbea. Iar mie mi se părea absolut fabulos să-mi încep fiecare conversaţie cu “la revedere”.

Mă mai ciupesc din când în când, doar ca să ştiu că mai pot să simt. Nu există “nu pot”, există “nu vreau”. Oi fi eu mai nesimţită din fire, da’ uneori tre’ să ştiu că-s vie. Că respir, că-mi bate inima, că-mi funcţionează creierul. E ca şi cum aş avea un soi de garanţie a faptului că mai pot să mai simt ceva, orice, în caz de urgenţă. Dar da, sunt şi momente în care simt al dracului de mult şi mi-e foarte bine. Şi, de obicei, atunci mă duc să gătesc ceva de dimineaţă. Şi mă ciupesc din nou. Încep să prind curaj.

Într-o anumită conjunctură, am ajuns să mănânc nişte covrigei dintr-ăia de se mănâncă pe la petreceri şi protocoale. Şi mi s-a părut absolut penibil să mănânc covrigei cu gust de şuncă prăjită. Jignirea supremă faţă de o chestie de mâncat este să aibă gustul unei alte chestii de mâncat. Pâine cu gust de şuncă prăjită. Pâinea parcă se mânca-cu şunca prăjită ultima dată. Da’, vorba aia, lumea se mai schimbă.

Am ajuns la stadiul în care proştii mă distrează. Da’ doar dacă nu-s excesiv de proşti, atunci mă duc şi scot calaşnicoava dă pă unde am pus-o şi rezolv problema. Băi, şi eram eu într-o zi în şaij’noo, şi era aglomerat al dracu’. Habar n-am cum am făcut, da’ am nimerit lângă o cucoană cu un plod. După ochii lor umezi ca ai unei căpriţe, mi-am dat seama că intrau la categoria “puşcă”. Şi mergem noi unii lângă alţii ca sardelele vreme de vreo două staţii, şi la un moment dat începe plodu’ să mă calce pe picior. Deliberat. Mă uit la el, rânjea ca un imbecil. Mă-sa, şi mai şi. Îi fac observaţie puştiului, care n-avea mai mult de cinci ani. Dă să răpundă, da’-l acoperă mă-sa. Care m-a făcut în fel şi chip pe motiv de “cum vă permiteţi, domnişoară, să-i faceţi observaţie?!”. Tre’ să mă laud, n-am vrut s-o omor. M-a buşit doar un râs isteric, de nu m-am putut calma o juma’ de oră după. Şi m-am enervat crunt atunci când mi-am dat seama că mă-sa plodului s-ar putea să-şi dea seama sub care birou să presteze. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Iar de vreo cinci zile, la gâtul meu stă o piatră de jad. Simplu şi frumos, contrar multor lucruri din jur. Mulţumesc din suflet.

Ştiţi, eu din când în când mă mai gândesc. Aşa, la diverse. La vrute şi nevrute. La ce nu-mi trece prin cap.

Bucureştiul noaptea e o chestie fabuloasă. Prost luminat şi murdar şi plin de praf. Şi, Doamne, cât de frumos e să redescoperi oraşul pe care l-ai uitat.

Acu’, pe Antena 3 e ceva cu Paris Hilton. Ei zic că e, citez, “feciorelnică şi naturală”. Păi, frăţică, dacă până şi Hilton asta a ajuns să fie feciorelnică, eu mă duc să mă călugăresc. La Moldoviţa, că tot mi s-a făcut dor de zona aia.

Chiar, drumul ăla pe Obcine e divin. N-am mai fost acolo de vreo… doi, trei ani. Şi e şi mai mişto când îl faci cu limuzina Ticuţă, care-i un Tico credincios de nişte foarte mulţi ani, cu simpatica de mămică-ta pe post de pilot şi cu câinele pe bancheta din spate. Aaa, şi îmi e dor şi de drumul ăla forestier până (sau de la) Gura Humorului. Vreo douăzeci şi ceva de kilometri prin pădure, pe ploaie, cu borne kilometrice ciobite şi un pilot care, în speranţa lui cronică, vede “2″ în loc de “20″ pe o bornă dintr-aia defectă, tu – pe post de copilot – văzând adevărul crunt de pe hartă.  Şi de blocul ăla cu dungă mov, din Piteşti, de pe Exerciţiului, de vis-a-vis de o şcoală (na, că nu mai ţin minte care), unde avea mătuşi-mea un magazinel dintr-ăsta cu de toate de mâncare. Fusesem cu o zi înainte, Doamna Mama nu mai ştia exact unde e.

“Vezi tu blocul ăla cu dungă mov? Acolo tre’ să ajungem.” Şi eram aproape de intersecţia cu Titu Maiorescu (încă mai ştiu nume de străzi!).

Şi una dintre minunatele zile petrecute în Târgu Neamţ, în care biata maică-mea s-a împiedicat şi  l-a scăpat pe Chester din lesă. Să fi văzut dilemă pe capul meu: o ajut pe Doamna Mama să se ridice sau alerg după câine? Care câine, când aleargă, e un soi de Săgeata Albastră. Nu-l vezi. Simţi doar un curent de aer.

S-a urcat motanu’ pe leptoapă. Al dreacu’, nu ştiam de ce am păr printre taste.

La blocul cu dungă mov tre’ s-ajungem.

Textul pe care urmează să-l citiţi e primit de la un prieten foarte drag, motociclist în cuget şi-n simţiri, cu mână la scris şi cu o poveste de viaţă care, trăită fiind de alt om, l-ar doborî pe acesta din urmă fără drept de apel. În cele ce urmează, textul integral, fără nici o modificare, fix aşa cum mi-a fost trimis.

Motociclistul este asociat de cele mai multe ori cu baiatul rau din filme, care este rebel, nu are prea multe probleme in viata, este dispus sa joace totul pe o singura carte si sa isi transforme fiecare ora din viata intr-o aventura in care conceptul de adrenalina devine absolut. Daca un motociclist este imbracat in piele devine si mai periculos pentru privitori, majoritatea emitand aceasta judecata de valoare fara sa isi puna neuronul la munca macar 30 de secunde pentru a incerca sa inteleaga mai bine de ce se imbraca un motociclist in piele. E vorba evident de o imagine deformata creata de dresajul mediatic. Niciodata nu o sa-i vedeti pe patriarh mergand pe motocicleta. Asta nu pentru ca poate nu si-ar dori, ci din cauza faptului ca aceasta imagine ar strica unui brand pozitiv. In mod clar o masina ofera avantaje evidente fata de o motocicleta. In traficul din Romania , motociclismul pare un sport extrem. Soferii au tendinta sa te ignore, considerand ca motocicleta este un fel de bicicleta mai mare, iar unii, deloc de neglijat, nu suporta motociclistii, drumurile sunt pline de gropi, de pete de ulei, politistii te remarca si se straduiesc sa gaseasca un motiv pentru care sa te opreasca. Daca la toate acestea mai adaugam faptul ca un accident pe motocicleta duce in cele mai multe cazuri la un final tragic, atunci este clar pentru toata lumea ca trebuie sa fii nebun ca sa achizitionezi o motocicleta. Ca sa aiba o minima protectie in caz de accident, un motociclist trebuie sa investeasca cel putin 2000 euro pentru un echipament cu protectii, cizme, casca ,manusi si celebrul costum de piele care este de altfel cel mai recomandat datorita protectiei oferite. Adica o suma deloc neglijabila. Insa, pe de alta parte un posesor de motociclete se va deplasa mult mai usor prin traficul aglomerat, va gasi mult mai simplu un loc de parcare, va plati mult mai putin pentru consumul de benzina. Daca la toate acestea adaugam faptul ca in multe din tarile europene se circula foarte mult pe motociclete si scutere precum si incredibila stare de bine pe care o da condusul unui asemenea vehicul, in mod clar vom trage concluzia ca motociclismul este un sport extrem care incepe sa fie necesar. De cate ori ati auzit un zgomot de motor si ati intors capul? Exact! Si astfel se concretizeaza si intrebarea: “Ce vrea sa spuna el prin asta?” sau “De ce a trebuit sa ma depaseasca ruland atat de aproape de portiera mea? Ce poti simti cand mergi pe o roata pe mijocul bulevardului inconjurat de pericole? chiar nu ii este frica de moarte? Deja destule intrebari pentru o scurta ancheta in care vrem sa aflam ce sta la baza unor astel de comportamente. Probabil prima impresie este ca ravneste centrul atentiei si se foloseste astfel de motocicleta pentru a se face remarcat, ceea ce este posibil. Mergand mai departe am auzit pareri ale veteranilor motociclisti spunand ca motociclismul in Romania in ultimii ani s-a schimbat foarte mult aparand astfel “pseudomotociclistii”. Si totusi motociclismul ramane o pasiune. Spun cu certitudine asta pentru ca nu am intalnit “motorist” sa nu afirme acest lucru, sa nu recunoasca ca e “bolnav” de cand s-a suit prima data pe o motocicleta cand sangele lui a fost contaminat si nu se simte implinit decat simtind viteza si curentul de aer in plin, libertate pe care ti-o confera doar acest sport… Probabil asa se explica si nostalgia celor care trecand bine de prima tinerete nu se pot resemna, si recunosc cu totii ca cea mai puternica senzatie o au doar pe 2 roti intr.o gasca de 8….30 rideri. Dar atunci ce se intampla cu singuraticii? Deja multe idei care se bat cap in cap. La o analizare si mai amanuntita observam actiuni ale acestora car pot fi catalogate fite dar si materializarea pasiunii lor pentru acest sport. Si totusi, care este realitatea? Putem afirma ca o parte a “fitelor de motor” sunt exacerbarea pasiunii unor tineri motociclisti care simt nevoia de mai multa adrenalina.De fapt se pare ca asta e prima tinta a tuturor motociclistilor: goana dupa adrenalina! Si de aici moduri diferite de procurare raportate la individ. O prima clasificare o putem raporta chiar la motocicleta folosita. Astfel intalnim impatimiti de chopper, superbike, motocross sau touring.Realizand astfel ca acesti oameni sunt motociclisti cu totii dar au pareri impartite privind motociclismul si conduita moto. O alta clasificare care ne ajuta si mai mult sa elucidam misterul justificarii faptelor excentrice ale motociclistilor o putem realiza impartindu-i in categoria veteranilor si a celor care au stat mult pe langa ei si au inteles intradevar ce inseamna asta si o alta categorie in care se incadreaza bobocii, cei care inca nu au inteles in intregime ce inseamna un motociclist, care sunt riscurile la care se supun si cand sunt permise exravagantele.Mai putem nota inca o tendinta tragica in randul nostru si anume datorita preturilor ultimelor modele destul de mari, observam tendinta de crestere a numarului de motociclisti “facuti peste noapte” sau cu alte cuvinte a celor rasfatati ce se pomenesc cu ultimul model de motocicleta pe mana si nestiind ce sa faca cu el, incearca sa impresioneze prin orice mijloace. Din pacate aste acte sfarsesc de multe ori dramatic, intrand in atentia participantilor la trafic, de unde si ideea eronata despre toti motociclistii. Astfel putem concluziona prin faptul ca sportul cu motocicleta este intradevar palpitant si iti rezerva multa adrenalina, deci involuntar de multe ori simti nevoia de mai mult. De aici mai departe ramane doar mentalitatea conducatorului pur individuala. A fi motociclist inseamna a fi in primul rand OM, iar a fi un om BUN inseamna printre altele a intelege. Dar pentru toate acestea iti trebuie si cultura nu doar inteligenta. Iar anii si experienta in ale mersului pe doua roti sunt egale cu zero daca la batranete povesti aiurea cele traite. Pe scurt, pentru amandoua iti tebuie si cultura, nu doar muschi. Atunci cand ai cultura, sunt mai mari sanse sa ai si intelepciunea de a fi un motociclist bun in caz contrar, implicit sansele de a fi un motociclist bun scad. Asa ca suntem totii la fel dar totusi diferiti.

De fapt, nişte aberaţii fără rost şi fără scop. Ca un tren tras pe linie moartă, care merge spre nicăieri. Vai!, ce imagine clieşică. Nu, serios, mai nou totul e clişeic. Creativitatea e clişeică. Succesul e clişeic. Bunăstarea e clişeică.

Când mi-e rău, niciodată nu mi-e rău la fel. Mereu mă manifest altfel. Uneori, urlu. Alteori tac mâlc. Se mai întâmplă să dispar cu lunile şi să nu dau nici măcar cel mai mic semn de viaţă. Sau să stau ca scaiu’ pe capu’ unuia care mi se pare mie că mă poate ajuta. Deşi, la dracu’, dată fiind filosofia mea adâncă de pure egotist, ar trebui ca eu să fiu singura care să poată să facă să-mi fie rău, după care bine şi iar rău. Ei, mai dă-o-n mă-sa de filosofie. Că tot n-am făcut nimic, nici măcar pe dracu’ în patru.

Femeile sunt cea mai cumplită creatură din câte au existat vreodată. Vă spun  sincer.

BREAKING NEWS: M-a sunat una să mă întrebe dacă-s fan Depeche Mode, la ora 22:59. Voce de puştoaică de nu mai mult de 17 – 18 ani. De pe număr nedisponibil. Că cică e un concurs cu premii. M-a întrebat dacă vreau să ştiu ce premii sunt. I-am zis că nu. M-a întrebat de ce. Am tăcut. Replica a fost: “Auzi, fată, da’ tu chiar dormi?!”.

Asta după ce ieri, în staţia lui 69, vine vânzătoarea de la chioşcul de ziare la mine şi-mi zice: “Îi vedeţi pe copiii ăia doi de vis-a-vis cum se pupă? Ia uitaţi-i cum se iau în braţe. Dooooamne, ce prostii fac. Se pupă de n-au aer. Păi ce, fi-miu are 19 ani şi doar vorbeşte cu fetele, nu le ia în braţe. Copiii ăia n-au mai mult de 15 ani.” După care fiecare ne-am îndreptat în direcţii opuse una faţă de cealaltă.

Aşa, unde rămăsesem? Da, am să renunţ la telefoane. E greu. Toţi se găsesc să mă sune înainte de 10 dimineaţa, oră la care eu binevoiesc să mă fac că mă trezesc, iar când dau să-i sun înapoi, au telefoanele închise. Sau nu răspund. Sau îmi intră căsuţa vocală. Băi, dezactivaţi-vă porcăriile alea. Papă bani degeaba. Că-i papă pe-ai voştri, n-ar fi o problemă. Da’ nu-i papă pe-ai voştri.

Vai. Mai am cremă de limoncello în frigider. Mă duc să mă-mbăt. Femeile bete sunt cele mai penibile creaturi. Aşa, da, că de la femei plecasem şi la femei ajungem.

Azi am fost sfătuită să-mi las sentimentele să se dezvolte. Păi, mânca-v-ar mama, asta ar însemna să salvez lumea. Or, să dea dracii dacă vreau. Ce dracu’, mie mi-e bine. Adică nu mi-e bine, da’ tot mi-e mai bine decât mi-ar putea fi, acum, că tot am scris.

Voi ştiţi cât e de trist să nu mai vrei să faci nimic pentru ăia pe care ai crezut că-i iubeşti? Să-i vezi cum se afundă în noroi şi brusc să ai o revelaţie. Să-i laşi acolo, că oricum nu vor să iasă – dacă voiau, o făceau până acu’. Şi i-ai iubit. Doamne, cum ai putut s-o faci.

Halal filosofie. Eu pentru voi, voi pentru voi. Să fie toată lumea fericită. Mă duc să beau. A, v-am zis că nu mai am vicii? Şi-o să-mi iau barcă şi brevet şi-am să plec pe mare.

Până acu’ cinci minute, puteam să jur că tipa asta e făcută din marketing şi ţoale. Şi Auto-Tune la greu.

Albumul ei e exemplul perfect de muzică de plastic. Nimic, dar absolut nimic natural. Băi, da’ nimic. Dai cu bomba şi nu găseşti.

Şi-ntr-o seară, youtubăind la greu, găseşti asta:

Şi te oftici la greu. Ia uite ce frumos poa’ să sune o piesă care – în varianta ei oficială – e un rahat cât China de mare, ia uite cât de natural şi de simplu poa’ să fie totul. Ia uite că fata are voce.

…când oi avea chef şi nişte poze satisfăcătoare. Care poze există, doar că-s pe nişte role de film de 24 mm.

Aşteaptă să ajungă acasă, să fie developate şi imprimate, iar mai apoi scanate. Sau direct puse pe un cd, om vedea.

Aşa încât am să vă spun că va urma un post despre Parcul Naţional Maritim din Zakynthos. Care, evident, nu e de bine.

Eu am un bioritm un pic mai ciudăţel. Stau trează noaptea şi dorm ziua. E adevărat, şi programul meu îmi permite să fac chestia asta. Numai că vine un moment în care cică tre’ să mai stai şi treaz ziua. Şi să vedeţi atunci distracţia naibii.

E crunt. E dureros. E cumplit. Să mă trezesc la şapte juma’ – opt e, aşa, o chestie la care mă gândesc doar în cazuri extrem de extreme, iar atunci prefer să nu dorm. Ca să fiu sigură că mă trezesc, cum ar veni.

Da’ nu mai merge… Şi culmea e că s-a-ntâmplat fix în vacanţă. Totuşi, nu-mi pare rău. Pentru că am văzut nişte minunăţii. Poze:

(asta cică-s eu, în exerciţiul funcţiunii)

Sau, cum ar veni, plajele din Zakynthos. Multe, frumoase rău de tot, apa caldă şi curată şi extrem de limpede.

Ei, da. Vorbeam eu cu cineva aseară pe Twitter şi ziceam că tot ce îmi doresc e să mă ţină balamalele. Mâncare, slavă Domnului, e. Şi evident că am primit şi o sugestie la redacţie, şi anume iaurt cu miere şi cu pepene. Ăsta e genul ăla de mâncare din care mănânci până mori, după care mai mănânci puţin. E demenţă.

Mi-a venit ideea să-l pozez fix când mâncasem juma’ din conţinut, da’ tot e bine că măcar l-am pozat.

Marea e superbă. E limpede, e curată, e caldă de nu se poate. Vezi până şi peştii dintr-însa (sper c-am scris corect). Iaca şi poză:

Ba chiar am pus şi de-o artisticăraie cu nisip şi ochelari de soare:

***

Valizele sunt cea mai nasoală parte a unei călătorii. Şi cea mai grea. Mi-am blestemat zilele şi nopţile cărând nenorocirea aia de troller care, aveam să aflu mai târziu, avea (şi, spre disperarea mea, continuă să aibă) op’şpe kile juma’. Şi să nu mă întrebaţi ce Dumnezeului am pus în ea, că n-am nici cea mai mică idee.

Şi mai drăguţ este momentul în care tre’ să-ţi urci valiza-n cameră, iar hotelul n-are lift. Şi ai de urcat douăj’ de trepte cu măgăoaia în braţe. Care măgăoaie are şi centrul de greutate aiurea şi se mai răstoarnă. (Ok, nu se compară cu un sac de adeziv, da’, Doamne-iartă-mă, p-ăla îl cari de la scara blocului în casă, nu din România până în Grecia).

Nimeni nu mă crede când zic că de-acum plec doar cu un rucsac după mine. Ok, hai două, că-mi trebuie şi leptoapa.

***

A, hai, că mi-am adus aminte. Micul dejun e de tot rahatul. Singura chestie comestibilă e pâinea cu unt (şi au unt d-ăla de la Lurpak, pe care îl mănânci, vorba ceea, pe pâine, la cât de bun e).

La greci nu merită să vii cu demipensiune. Tavernele sunt mult prea multe şi prea faine ca să fie o afacere, plus că la greci tocmai ăsta e farmecul – tavernele. Nu-i nimic, data viitoare ştiu.

***

Voi aveţi idee cât de crunt poa’ să fie să te trezeşti la opt dimineaţa? Adică, zic, pentru un om care se trezeşte la două şi se culcă la patru dimineaţa în fiecare zi? E grea viaţa de om normal, zău. Nu-mi place. Partea dureroasă e că nu pot să fiu un om anormal tot timpul. Nu, în vacanţă – doamne-fere’. Numa’ acasă se poate.