Blocul cu dungă mov

Ştiţi, eu din când în când mă mai gândesc. Aşa, la diverse. La vrute şi nevrute. La ce nu-mi trece prin cap.

Bucureştiul noaptea e o chestie fabuloasă. Prost luminat şi murdar şi plin de praf. Şi, Doamne, cât de frumos e să redescoperi oraşul pe care l-ai uitat.

Acu’, pe Antena 3 e ceva cu Paris Hilton. Ei zic că e, citez, “feciorelnică şi naturală”. Păi, frăţică, dacă până şi Hilton asta a ajuns să fie feciorelnică, eu mă duc să mă călugăresc. La Moldoviţa, că tot mi s-a făcut dor de zona aia.

Chiar, drumul ăla pe Obcine e divin. N-am mai fost acolo de vreo… doi, trei ani. Şi e şi mai mişto când îl faci cu limuzina Ticuţă, care-i un Tico credincios de nişte foarte mulţi ani, cu simpatica de mămică-ta pe post de pilot şi cu câinele pe bancheta din spate. Aaa, şi îmi e dor şi de drumul ăla forestier până (sau de la) Gura Humorului. Vreo douăzeci şi ceva de kilometri prin pădure, pe ploaie, cu borne kilometrice ciobite şi un pilot care, în speranţa lui cronică, vede “2″ în loc de “20″ pe o bornă dintr-aia defectă, tu – pe post de copilot – văzând adevărul crunt de pe hartă.  Şi de blocul ăla cu dungă mov, din Piteşti, de pe Exerciţiului, de vis-a-vis de o şcoală (na, că nu mai ţin minte care), unde avea mătuşi-mea un magazinel dintr-ăsta cu de toate de mâncare. Fusesem cu o zi înainte, Doamna Mama nu mai ştia exact unde e.

“Vezi tu blocul ăla cu dungă mov? Acolo tre’ să ajungem.” Şi eram aproape de intersecţia cu Titu Maiorescu (încă mai ştiu nume de străzi!).

Şi una dintre minunatele zile petrecute în Târgu Neamţ, în care biata maică-mea s-a împiedicat şi  l-a scăpat pe Chester din lesă. Să fi văzut dilemă pe capul meu: o ajut pe Doamna Mama să se ridice sau alerg după câine? Care câine, când aleargă, e un soi de Săgeata Albastră. Nu-l vezi. Simţi doar un curent de aer.

S-a urcat motanu’ pe leptoapă. Al dreacu’, nu ştiam de ce am păr printre taste.

La blocul cu dungă mov tre’ s-ajungem.